Se aude un tren in departare si imi da o senzatie de acasa. Nu stiu ce amintire mai e si asta, mi s-au rasucit toate in cap si nu le mai disting.
Am adunat cadourile de Craciun si am avut o oarecare tristete ca am ajuns eu sa fiu cea care imparte cadourile, eu cea care trebuie sa ma ascund sa le impachetez. Nu e drept sa treaca atat de repede timpul.
Cred ca ma fac o ursuza, nu-mi plac rolurile astea de matroana, nu vreau sa devin bunica, nu vreau sa fiu in locul mamei. Dar nu stiu ce sa fac, pare-se ca vrand/nevrand, trebuie sa trec prin toate etapele. Ma simt neputincioasa si asta ma paralizeaza si mai tare.
Le-am ascuns bine printre hainele din dulapul meu si stiu si-gur ca Olguta stie si-gur ca acolo sunt si le va cauta. Olguta e fetita mamei ei :)
Ma gandesc si la faptul ca sunt prea multe cadouri, as fi vrut sa trimit si acasa la cineva, nu e drept sa ne rasfatam prea mult aici.
O sa le placa sa rupa folia, o sa fie mai mare incantarea de a le vedea sub brad, decat sa se bucure de ele, caci stiu ca nu sunt cele pe care si le-au dorit. Asta e.
M-am gandit ca e ciudat, nu mai astept nici un cadou si nu ma deranjeaza ca nu e nimic de impachetat pentru mine. Dar punandu-ma in pat, cu ultimele puteri constiente inainte sa alunece intr-un somn adanc, Nicusor m-a intrebat usor : "Draga, dar pentru tine o sa fie ceva sub brad?" Nu mai e nevoie, am primit deja cadoul meu.
