Brainstorming at the church

Ceva interesant s-a petrecut la noi la biserica saptamana trecuta. Interesant de observat si de luat aminte.

 Impreuna cu parintele, o mana de oameni au lucrat la niste surveys, unde pe baza mai multor intrebari s-a format o lista cu directiile in care biserica noastra ar trebui sa mearga.

Dupa ce fiecare a completat online si anonim survey-ul, s-au pus rezultatele intr-un tabel, si Sambata trecuta s-a adunat cam toata lumea la biserica (mai putin noi) ca sa discute si sa hotarasca care sunt punctele slabe ale bisericii, ce e mai important de urmat si de facut in viitor. 

Nu imi imaginam ca se poate discuta atat de mult, ca se pot umple peretii de foi, cu pro/cons, strenghts/ weaknesses, cu opinii si propuneri atat de diverse. A fost ca un exercitiu de planificare pentru noi, care am privit listele ca pe ceva nemaipomenit, intrebandu-ne retoric, atat eu cat si Nick, daca astfel de planificari se fac si la nivel macro (bineinteles ca da), si unde ne situam noi, care traim asa de haotic, in fata acestor computere umane..(.?)

Toata lumea a fost de acord ca brainstormingul a fost foarte important, minunat, necesar. E adevarat ca l-am avut pe Jeff (sotul unei rusoaice, creierul cenusiu, care se ocupa cu asa ceva la jobul lui), as a mastermind. Wow! Inca nu imi revin citind listele.

Ma gandesc cum am trai daca am face asa ceva cu situatia noastra,mpoate am fi mai calculati? mai rationali? mai productivi? Mai fara Dumnezeu in cele din urma?..

Who knows..

Anyway, pentru comunitatea noastra a fost productiv, cred ca daca reusesti sa tii in balanta granutele de credinta cu  rationalitatea faptelor, inca il mai poti afla pe Dumnezeu in Biserica

Marșul

A venit azi la noi o doamna, sa ma ajute la curatenie. Satula de munca sisifica de a face curat si in 30 de min sa fie din nou debandada, am spus ca prefer sa aduc pe cineva sa faca grosul, si asta sa fie cadoul de ziua mea. M-a surprins foarte tare stilul ei de munca, timp de 5 ore a muncit in continuu, fara nicio pauza, fara sa manance, fara sa bea. Doar o munca incrancenata, robotica, migaloasa, de a aseza cartile in rafturi, a curata la jucarii, a spala geamuri si tot asa. Pai eu sunt o lesinata, fac o ora ceva, apoi ma arunc in pat ca am obosit, sau mi se face rau de foame, ametesc, zici ca sunt esuata. Man, ce voracitate!

Si tot azi, am fost la un miting organizat de profesoara de Herbologie & Decorarea prajiturilor de la co-op, impotriva unei legi care se incearca sa se impuna - obligativitatea vaccinarii tuturor copiilor, inclusiv a celor care fac HS.
Nu prea aveam niciun chef de dimineata, mai ales ca era devreme, dar m-am gandit ca ar fi o experienta in plus pentru copii, sa vada cum se poarta oamenii liberi, sa lupte pentru o idee la care tin. Am marsaluit vreo ora, scandand si tinand niste pancarte in mana, alaturi de cam 250 de mamici, copii, tatici, bunici si ce-or mai fi fost.
Codrin incepuse un raliu, tot ne tragea dupa el, nu stiu ce-o fi crezut saracul, ca trebuie sa ajungem in capul coloanei, sau era prea incet ritmul pentru el, dar ne-a tarat si ne-a apostrofat tot drumul, hehe..

Avem liber saptamana asta, asa ca o umplem cu .. tot felul de discutii si analize a certurilor dintre C si O. Cred ca asa eram si eu cu sora-mea, am intrat in etapa Tom si Jerry. Ufff...

Nectarie, "ranit" tare la un piciorus :). Olga i l-a pansat cu hartie igienica sa nu mai sufere, iar cupilu a fost foarte incantat.

Olguta la ora de cusut, cu alte fete de varsta ei. De data asta au inceput o pernuta, urmatoarea clasa o vor coase la masina de cusut. E frumusica, o sa fie o bufnita cu urechiuse si aripioare.

Si mami, putin in oglinda :)

Olguta si peisajele ei :)

Jurnal de San Diego

Desi pe tablita unde scriu programul zilnic aveam pentru azi notata o singura iesire, la gradinita lui Nectarie, am avut o zi plina azi.
Uitasem ca trebuie sa mergem la doctor, sa ii verific clavicula lui C.

La 8 AM am pus copilul in masina si am lasat instructiuni la ceilalti ce sa faca, erau inca adormiti, dar daca ii luam dupa mine, probabil ca ar mai fi dormitat in masina, asa ca le-am dat chores si i-am lasat sa se scoale singuri.
Am ajuns sa imi doresc sa il duc dimineata la gradinita pe N, imi place drumul serpuit si linistea, amestecata cu valtoarea masinilor, atunci cand ajung pe autostrada. Ma mai trezeste, apoi ma lasa sa ma afund iar in ganduri, si asta, in timp de Nectarie ma mangaie din spate, cu manutele lui pufoase, pe par.

Am ajuns inapoi acasa si copiii terminasera de scos vasele din masina de spalat, facusera curat pe countertops, asa ca in 10 min am incarcat alta masina de vase murdare si am dat iar semnalul de plecare.

La 9:20 AM eram in masina, spre spital. L-am cules pe Nick de pe drum si am fugit repede la appointment. Trebuia sa impartim cumva statul cu copiii, pentru ca nu puteam sa ii iau cu mine la doctor, s-ar fi intrebat de ce nu sunt la scoala si dadeam in altele.  Cat timp am fost eu la consultatie, tati a plecat cu fetele in parc.

De data asta am avut parte de o doctorita asiatica, foarte simpatica si draguta, m-am inteles cu ea din prima, avea un good vibe si mi-a raspuns la toate intrebarile. Ma surprind uneori admirand uniformele lor, imi par atat de organizati si sharp, aproape ca imi doresc sa fiu in locul lor, simt ca mi-ar fi placut sa fac Medicina, desi am rezistat atat de mult cand mama m-a impins spre asta atunci cand aveam 16 ani. Am refuzat sa aleg Medicina, pentru ca isi dorea ea asta foarte mult, am facut-o ca sa ii fac impotriva.

De la doctor am fugit iar pe drumul nostru - l-am lasat pe Nick la servici, pe copii acasa, si am pornit iar spre gradinita, sa il iau pe Nectarie. Nu inainte de a face repede o coca de paine, sa le-o las celor mari sa faca pizza. Si asa nu aveam nimic de mancare pentru ei. Le-am lasat cu ce sa umple pizza - ciuperci, masline, porumb fiert, bulion. Am dat drumul si la cuptor, ei trebuiau doar sa o aseze pe tava cu ce le placea.

La 11:30 AM am plecat spre gradinita, sperand sa ma pot intoarce repede, pentru ca nici nu apucasem ca imbuc ceva, asa de ocupata fusesem. Nicusor imi adusese o cafea ce-i drept, de la el de la servici, dar de mancat nu avusesem timp. Parca ma si vedeam incepand sa tremur de foame pe highway. Am luat repede 2 kiwi si le-am curatat, sperand sa imi amagesc foamea cu ceva.
Ca un facut, pe autostrada fusese un accident si masinile se tarau ca un melc, una in spatele celeilalte, incet, pe o caldura torida. Am facut greseala sa ies de pe hwy si sa iau un drum lateral, care mai apoi s-a dovedit o capcana. Era o straduta paralela cu hwy si cu oceanul.

 Inca eram in priza de la atata activitate, aveam si AC-ul pornit in masina, ma gandeam ce minune si cu aerul asta rece, cand, asa intr-o doara, mi-am adus aminte de Mioara.
De neputina ei de a mai respira, de bucuria pe care o avea cand putea sa aiba o zi mai normala... Si iar am inceput sa plang de una singura. Am plans pentru copilasii ei, pentru Macrina si Iustina, cu fețele lor atat de candide.
Pentru Viorel, sotul ei, care o iubea asa de mult ca si-ar fi dat "tot aerul pentru ea".
Pentru neputinta ei de a se desparti de ei toti.

Asa ca am oprit AC-ul si am deschis larg geamurile. Si atunci a navalit in masina mirosul sarat de ocean, senzatia de libertate si viata fara de griji a surferilor, a femeilor cu trup subtire si palarii de soare, mirosul de grill, de la restaurantele de pe plaja.
Am ramas brusc fara respiratie gandindu-ma la ce viata aveau unii, fara grija, cu soare mult si miros de fripturi.

In Del Mar, viata pare asa o calatorie boema, in tot felul de senzatii - tactile, olfactive, vizuale. Pana si arhitectura seamana cu a unui orasel mic, elvetian, cu terase ascunse in diferite cotloane, mici boutiquri cu haine la preturi exorbitante, magazine cu obiecte de plaja, de surf, de reparatii biciclete, banci cu fatade vechi si nume nou

La ora aia sa fii pe plaja, insemna ca nu au servici. Nu aveau un boss uracios care sa se uite crucis la ei. Nu copii bolnavi. Nu datorii. Nu prieteni care sa se lupte neputinciosi cu o boala incurabila. Doar un rai pe pamant. Nici nu mai aveau nevoie sa creada in viata de apoi, aveau totul aici!
Si ce trist totusi. Mi s-a rupt inima si la gandul asta.

Masinile se tarau lenese si nimeni nu parea sa se grabeasca.
Doar eu ma simteam intre doua griji, o parte din mine era cu Nectarie, care plangea daca intarziam mai mult, o alta parte era acasa, cu cei mari.

Se facuse ora 1 PM cand am ajuns la el. Nu plangea deloc, se juca la o bucatarioara cu niste fetite. Miss Katarina mi-a spus ca vorbise mult in ziua aia, de parca nu stiam cum turuie :).

La plecare, Nectarie a vrut sa o mangaie pe Maria, o fetita mica si stearsa, i-a facut cu mana de dupa geamul fumuriu si a incercat sa-i atraga atentia strigand-o de cateva ori. :)

Am sunat si acasa, copiii mancasera deja pizza si ma asteptau linistiti.

Am ajuns repede si i-am iubit pe toti. In gand. Ca nu ma mai lasa sa-i pup asa ca atunci cand erau mici. Seara am plecat iar, sa-l luam pe tati de la job. Aproape jumatate de zi am stat in masina.

Am picat lata cand am ajuns inapoi. I-am pasat hațurile lui Nick si m-am aruncat in pat.

La muzee

Am zis sa profitam de Free Tuesdays at the Museums si am plecat in Balboa Park. Partea frumoasa e ca daca acum un an mi se ridica parul in cap la gandul ca as fi putut sa conduc pe hwy pana in Balboa Park, (numai gandul si ma facea sa vomit de groaza), de data asta a fost un bliss. Nebanuite sunt caile Domnului.

(pauza de scris, Cornelia a venit sa ne spuna "noapte buna" si nu a observat ca N dormea si sforaia de se zguduia patul, asa ca l-a trezit cu un ghiont :((. Cateodata ma mahneste foarte tare lipsa ei de a se integra intr-un peisaj, ma gandesc daca nu e un semn, ceva..)

La muzee am gasit o bicicleta cu 8 locuri, pe care am avut nesansa sa o conduc.. Aproape ca mi-am dat suflul impingand la ea, copiii m-au ajutat si ei cum au putut, dar cred ca doar rotile din fata erau adevarate :D, alea din spate erau pentru joaca..
M-am luptat cu Codrin ca era tare nerabdator sa conduca el hardughia, si nu avea voie pana la 16 ani sa se urce in fata, era destul de mare bicicleta, si greu de controlat, noi - doua fumei, dintre care Terri gravida, si 6 copii in spate, ma temeam sa ii las lui atata raspundere pe mana.
In fine, am gasit un loc fara masini si drept si l-am lasat sa se bucure putin.















Dupa ce am returnat bicicleta, obosita si de abia tarandu-mi picioarele si viata, ne-am asezat la umbra si am mancat din sandwich-urile aduse de acasa. Apoi am plecat sa vedem Muzeul de Stiinta si de Istorie a Naturii.
La cel de-al doilea s-au amuzat copiii (Codrin mai ales) ca exact de la iesirea din elevator ne-a intampinat un meteorit vechi de cateva milioane de ani. Mai departe erau niste dinozauri dragalasi, in marime naturala,- asezonat totul cu o forfota si un zgomot de furnicar.
Nu am mai avut rabdare sa degustam nimic din fosilele multi milenare si ne-am repezit cu ultimele puteri in Muzeu de Stiinte, unde a fost mai interesant.









Sigur, cosmonautii erau fiorosi si se trageau si din maimuta.




Pe Nectarie l-au proptit bine in costum C si O (il tineau de la spate) saracul bebe era cam nedumerit - aici cu cateva secunde inainte sa inceapa urletele de frustrare.




Intre pietrele pesterii se odihnea un sarpe simpatic, de plastic bineinteles.





Am incercat si cateva jocuri cu curentul:

La sfarsitul zilei eram terminata, mai trebuia doar sa vina cineva sa ma culeaga cu farasul.

Familii

Saptamana trecuta am inscris fetele la un curs de arta, predat de o fata de 16-17 ani la ea acasa. Voiam si o altfel de abordare a desenului, in care Olguta sa cunoasca fete care sunt deja pe drumul asta, sa le ia de exemplu, sa vada ca nu toate sunt ciudate. Cred ca ea are nevoie de exemple, caci se simte cumva diferita si are nevoie de recunoastere din afara. Lui Codrin nu-i pasa de asa ceva, e foarte je m'en fiche, gene buna, de la taica-su.

I-am cunoscut familia fetei, mama e foarte activa pe un grup de HS, tot face field trips, da informatii despre cursuri - e bine infipta in societatea asta a SD. Partea interesanta era ca face de mult timp HS iar copiii ei sunt deja adolescenti, incepand de la 22 de ani primul copil, pana la 14, ultimul. Iar eu, fiind interesata sa vad astfel de familii - pentru ca, sa faci HS cu un copil de elementara sau chiar de middle school, e usor, greu intervine de la liceu incolo- vreau sa imi formez o opinie ca sa stiu ce sa aleg.
Sunt cai de a ocoli liceul, pentru ca aici in USA, homeschoolerii au deja statut legal si pot participa la cursurile pe care si le aleg ei de la liceu, fara a fi legati in vreun fel de birocratie. Cei nascuti aici, stiu caile astea si de multe ori m-am gasit in situatia in care efectiv nu intelegeam anumiti termeni, nu stiu ce carare sa urmeze copilul ca sa ajunga la un college bun, sunt trick&tips pe care NU le stiu.

Mama lor, mi-a povestit pe larg cam ce a facut, ne-am impartasit experienta, pentru ca a fost interesant si pentru ea sa afle cate state am schimbat si cum era HS in fiecare din ele. Chiar m-a incurajat sa scriu o carte despre toata aventura noastra, ceea ce mi-a picat bine :)

Am ramas cu o senzatie placuta dupa ce am fost in casa lor, zi de zi, timp de o saptamana.
Lucrarile fetelor erau pe toti peretii, aveau materiale peste tot, pensule, culori, molduri diferite, iar pentru fata mijlocie construisera afara, in curte, un mic studio, unde putea sa se retraga oricand, ca sa picteze..

Ceilalti copii se perindau pe acolo din cand in cand, fiecare cu cate o treba, cea mica lucra de la 4 dimineata ca voluntar, intr-o brutarie, pasiunea ei fiind gatitul, ii placea foarte mult ce facea.
Baiatul mare era intr-un college, celelalte doua fete urmau artele.

Cat m-am dus pe acolo, lucrau care puteau sa publice o carte a unei verisoare, mama lor scria textul, fetele faceau ilustratia, era foarte placut sa le urmaresti.. Nici vorba de computer, video games, internet. Asta m-a intristat, pentru ca eu inca nu pot sa le gasesc o asemenea preocupare care sa surclaseze jocurile pe computer.

Ma lamuresc pe timp ce trece ca eu sunt raspunzatoare sa le furnizez materiale, idei, viziuni pe care sa le urmeze ca sa-si gaseasca singuri calea pe care vor s-o urmeze. E o treaba mai grea decat sa le predau mura-n gura niste notiuni uscate.

Pe de alta parte, acum cateva duminici am intalnit la biserica din Encinitas o familie de romani veniti in vacanta in SD. Bucurie mare ca mai intalnesc o familie de romani cu copii. De obicei, romanii nu vin la biserica, sunt foarte putini credinciosi, mai degraba se intalnesc la restaurant in post, sau sarbatorind 8 Martie si Halloween-ul..

Familia aceasta se mai asemana cu noi si prin faptul ca aveau si ei 4 copii, fete toate. Adusesera la biserica doar pe cele doua, mai mici.
Ne-am cuplat imediat, mai ales ca barbatii aveau si aceeasi meserie, amandoi facusera matematica in tara, tipul lucra la Google in San Francisco, Nick lucreaza la Motorola in San Diego :), quite the resemblance if I may say :D
Nu incetau sa se minuneze de Cornelia, ce matura pare :)
Dupa ce ne-am despartit, am simtit asa o tristete in mine.
Ei isi dadusera copilele la o scoala considerata buna, chiar intr-un cartier de fitze, Palo Alto, si totusi, fata cea mare nu mai voia sa mearga la biserica cu ei, nu mai voia sa vorbeasca romaneste cu bunicii, nu mai voia sa stie nimic de tara unde se nascuse. Am banuit ca ii era rusine, poate fusese bullied la scoala pentru accentul ei?..
Mi-a parut rau de familia asta, mama fetelor parea atinsa de refuzul fetei, dar el nu prea se manifesta.
Ma gandeam ce groaznic sa iti urmaresti propriul copil cum se duce, cum il pierzi, si sa nu faci nimic sa il opresti. Numai gandul asta si mi-a rupt inima.
Probabil si lor le era greu, nu au mai luat legatura cu noi dupa aceea :(

Ce diferenta intre cele doua familii, ce tragedii, si ce oameni!

Nu mai trag nicio concluzie, mi-e destul cu lumea asta.

Iar mesaje

De data asta intre Cornelia si tati, ne-am amuzat teribil cum a pus specificatia la rugaciune :)



 " Bravo Cornelusa, bun plan, nu uita rugaciunea.

Tati care te iubeste.

-----Original Message-----

From: Cornelia Bacio <cornelia.lia@aol.com>
To: sheep13 <sheep13@aol.com>
Sent: Mon, Jul 28, 2014 9:39 pm
Subject: Hi Daddy!

Hi daddy todays message is what i'll do on tusday and wednday    

ok tusday:

wake up, do prayer (if i'll remember), gimnastics, outside, eat breakfast, drink chai then preprere for the beach. 

Go to the beach swim ( look at animal jam and always icecream) then do the songs, and go get you, go to swim lessons, and sleep. 

wednsday:

wake up, wake up, do prayer (if i'll remember) outside, eat breakfast, drink chai and hang out. 

BYE GOTTA SLEEP!!!! good night

"

Si o perluta si de la Nectarie:

Stam la plaja si el tropaie pe loc, il intreb daca vrea la baie, el imi spune: 

- "Ma doare caca"

Mergem la baie pe plaja, nu poate sa faca (normal, nu-i place)

Pe drum, in masina, vorbeste in legea lui cu caca:

- "Stai acolo, mergem casa, baie... Niceee"

Noi il incurajam de pe margine, bravoo.. stai acolo, nu in pantaloni. 

\

Umorul

Nectarie parca s-a mai "desteptat" putin, de la un timp, si ne face sa radem copios de ce e in mintulica lui :)

Saptamana trecuta, la biserica, vede o fetita de vreun an jumate, frumusica foc, o cheama si Florence. Vrea

sa se joace cu ea dar nu stie cum sa o cheme, asa ca se duce sa o ia de mana, ea nu se lasa luata, atunci el se intoarce la maica-sa si ii spune:

- "I want THIS!"

LOL, nu a avut succes, a fost prima respingere din partea unei fetite.

Imi cumpar niste cercelusi si ma duc in camera de muzica, unde Nicu face repetitii cu fetele. Ii strecor prin usa si astept o reactie... In fine, dupa un timp ridica nasul din chitara si ii vede. Zice:

-"Ce draguti, sunt pentru mine?"

(ar fi ceva, Nicusor cu cercei, petale de frunza, in nas..)

Ehh, umorul ce ne mai salveaza, ca altfel am sta toata ziua cu ochii trasi si patura in cap.
Dar, in fine, de ce sa ne plangem,cand suntem bine, sanatosi si impreuna toti? Se apropie Sfintele Pasti. Astept si eu cu bucurie si drag, innoirea. 

O intamplare

Asa deci, acum cateva zile am avut prima confruntare. Ne asteptam, cumva, dar si speram ca poate nu o sa se intample. Din fericire, ne-au pazit sfintii si Maica Domnului de repercursiuni.

Duminica se anunta o zi frumoasa, calda, am fost la biserica si ne-am impartasit cu toti, copiii s-au jucat si dupa aceea a trebuit sa fugim repede ca sa ajungem la meciul de fotbal al lui Codrin.

Si pentru ca am vrut sa am putina liniste, desi nici nu stiam ce sa fac cu ea, am incarcat masina cu copiii si l-am lasat pe Nick sa aiba o dupa amiaza plina.

Meciul de fotbal a fost un prilej de incantare, m-a sunat N sa imi comunice rezultatul, Codrin marcase 4 goluri ( n-am putut sa ma abtin sa nu mi se umfle putin inima in mine - genele lui mamica si ale lui bunicu' strigau de bucurie :P) si asteptam deja sa se intoarca.

Nu cred ca am simtit nimic, doar cand a sunat telefonul si am auzit-o pe Olguta cu vocea sugrumata de plans, am intrat in "safe mode" si am inceput sa rationez rece, fara niciun sentiment. Asta e modul meu de a actiona in fata socurilor. Am aflat ca s-au oprit in drum la un Trader Joe si Nick s-a repezit scurt in magazin sa ia o paine si ceva sucuri. Nu a stat mai mult de 10 min. Copiii au ramas in masina, in afara de Cornelia care s-a dus cu el. Si in caldura aceea torida, o doamna, asiatica, s-a oprit langa masina si a inceput sa se isterizeze ca geamurile nu sunt lasate jos, ca parintii nu sunt langa Codrin si Olguta, ca in masina era un bebe legat inca in car seat, si probabil pentru alte nespecificate greseli. Fara sa astepte prea mult, fara sa intrebe copiii daca sunt ok, fara sa stabileasca o baza de discutie cu ei, ca sa vada daca sunt ok, a scos telefonul si a sunat la Politie.

Aici, in USA, statul face mare tam tam in cazurile de copii lasati singuri, ori in casa ori in masina, mai ales intr-o masina incalzita. Lumea e incurajata prin articole de ziar, prin emisiuni, sa ia atitudine si sa raporteze astfel de cazuri, dar nu era vorba de asa ceva aici. Nu am fost prea siguri de varsta minima la care poti sa lasi un copil singur in masina, dar am cautat dupa acest incident si am vazut ca e de 12 ani, aveam o banuiala ca e asa.

Codrin a fost pe faza si i-a spus ca are 12 ani, dar femeia nici nu a ascultat. Atunci s-a repezit in magazin si a inceput sa-l strige pe Nick, care a venit repede la masina, dar tipa deja vorbea cu politia si ii daduse si numarul masinii, probabil ca urmatoarea miscare era sa vina un echipaj sa verifice ce se intampla, iar dupa aceea... Dumnezeu cu mila.:(

Nicu se speriase si el si a incercat sa o linisteasca pe femeie, dar la orice ii spunea el, ea avea un raspuns standard.

- The boy is 12 years old and he can....

- Sir, it is not enough!

- But the door was open and they...

- Sir, it is not enough! It doesn't matter, they are minors.

- Well, I understand, but it is not the case. Thank you for your concern.

Si s-a urcat in masina si a plecat. In urma lui, femeia ii comunica dispecerului, cu regret, ca a venit cineva si acum pleaca, copiii sunt in siguranta.

Toata conversatia am ascultat-o de la telefonul pe care Olguta il tinea deschis, inlemnise si ea saraca, si nu mai putea sa gandeasca coerent. Dupa ce au plecat, am auzit-o cum a cerut sa faca rugaciunea in masina.

Copiii au fost socati, au ajuns acasa plangand, tremurau de frica sa nu apara masina de politie sa ne ia la intrebari. Am fost foarte furioasa, foarte!

In locul Nicului nu as fi fost atat de calma, dar uneori e mai bine sa nu agiti apele.

As vrea din toata inima sa ma intalnesc cu acea persoana zeloasa sa ii explic ce inseamna sa ai 4 copiii si nici o ruda pe langa tine.

Sa ii spun ca as putea sa ii intorc gestul si s-o acuz ca mi-a hartuit copiii.(harassment)

Sa o indemn sa nu ma ia de bun tot ce scrie in ziar si ce o invata teveu si sa judece o situatie inainte de a chema politia la o familie de oameni care isi iubesc si isi ingrijesc copiii.

As sfatui-o sa nu mai repete gestul asta ca poate intr-o zi da peste o persoana care nu e atat de calma ca Nick si se trezeste pocnita in cap, pe buna dreptate.

Se pare ca bunul simt si intelegerea aproapelui sunt pe cale de disparitie in lumea asta. Ma simt exact cum ma simteam in copilarie, la scoala, in societatea aceea bolnava,  unde se pleca de la premisa ca esti vinovat si apoi trebuia sa lupti sa-ti dovedesti inocenta.  Din oficiu suntem vinovati de ceva, oarece motiv si tot ce putem face e sa incercam disperati
sa convingem lumea de contrariul.

Lumea banuitoare si acuzatoare, e cea lipsita de dragoste, de Dumnezeu.

Clipe

Duminica am fost la un meci de fotbal. Al patrulea, in doua zile, pentru Codrin. Din pacate, echipa lui e una slaba si au luat bataie in fiecare meci, spre exasperarea lui Nick. Dar pana si intr-un meci de fotbal poti sa gasesti lucruri frumoase, uneori.

Cand am ajuns acolo, n-am stiut unde sa ma asez cu scaunul pliant, asa ca m-am plasat langa un grup mai mare de parinti, care la un moment dat, spre oroarea mea, au aplaudat si au zbierat din toti rarunchii cand echipa lui Codrin a primit un gol. Clar, ma asezasem la tribuna gresita.
Ce m-a oripilat si mai tare a fost o femeie grasa, cu un copil in brate, care tipa excitata la fiecare gol:

"Come on, show them, you're smarter"!
Really?
Nu era de ajuns ca scorul era 5-0 pentru ei, mai trebuia sa si urle asta. Quelle vache!

Noi, astilalti, pe aceeasi linie cu ei, inghiteam in sec.
Nick se consuma pe margine, abia se abtinea sa nu sara la joc, sa le arate el cum se face.
Nectarie intelesese despre ce e vorba si, la un moment dat, s-a repezit pe linia terenului si a sughitat mic : "Come on, Codrin!" Apoi l-a apucat o criza de tuse. L-au luat fetele repede si l-au oblojit, mare crai si asta mic, se facea ca sufera sa capete mai multi pupici pe obrajii grasi.

Jocul era unul de aparare mai mult, pentru echipa lui C, si atat de tare m-a agasat echipa cealalta, ca nici nu m-am mai uitat la poarta lor, stateam si priveam cum se consuma Nic pe margine si deja aveam imaginea perfecta a tot terenului.

Un mic amanunta insa, a schimbat soarta rusinoasa a jocului : Codrin intr-o incercare disperata de a nu dezamagi, isi face drum printre aparatorii celeilalte echipe si avanseaza spre poarta. Nu cred ca s-ar fi finalizat intr-un gol daca adversarii lui nu ar fi recurs la un mic siretlic, acela de a-l faulta in terenul lor. Asa ca, au avut parte de un 11 metri, pe care Codrin l-a executat.

 Balet :)

Flic-flac

Multe lucruri ne-au trecut prin cap atunci, mie si lui Nick, in acele 3-4 minute de asteptare cat s-au aranjat lucrurile. Sigur va cadea, dintr-o prea mare energie, va suta pe langa balon si va cadea in poponet langa mingea neatinsa, sau va da peste poarta, ba si mai rau, va da mingea exact in bratele portarului. Erau asa multe posibilitati, ca nu mai aveam timp sa le derulam in cap, oricum, sigur nu va da gol, pana si eu de pe margine ma simteam neputincioasa si infricosata de asa mare responsabilitate, antrenorul lor aproape ca nu-i rugase in genunchi sa dea si ei, macar un gol, golul onoarei!

Ma uitam la bebelusul meu, cu obrajii umflati, era emotionat, isi facea calcule in minte, isi aranja mingea si...

Atunci a sarit Nick de pe margine si s- a razbunat:

"Yesss! You are smart AND BEAUTIFUL!"

What a glorious day!

Bunicul si nepotul.

Bunicul il hatana pe Nectarie pe poarta. Daca erau fetele, sau Codrin, le spunea acrit sa se dea jos ca rup balamalele:) Il joaca pe degete Nectarie si el e numai zambete. Daca bunicul refuza sa-I indeplineasca vreo cerere, ii da na-na... Si bunicul zambeste. Acum se joaca de-a v-ati ascunselea, si nepotul rade cu sughituri.

Azi dimineata Nectarie a varsat jumatate din borcanul cu miere pe masa si nu l-am pedepsit, l-am certat bland.. Bunicul se uita mirat..

Am vorbit cu Alina si mi-a spus ca in fiecare zi se gândește la mine când mai da cu capul de o poarta birocratica, sau de câte un marlan pe strada.. A ajuns sa simtă ca nu mai vrea, ca nu poate sa mai reziste in tara... Ce tristete, ce durere.. Dar nu mă las învinsă, ȘTIU ca așa e, sper sa găsesc o bresa in care sa-mi pot tine copiii, bărbatul...nu pot..nu pot sa-mi tradez tineretea.
I-am povestit mamei ce spunea A si mi-a zis ca nu-i așa:))).(Nicu ar fi întrebat dacă-i pe pastile..si care anume, c-ar vrea si el sa ia).
-"Uite, la banca unde mă duc mereu sa rezolv câte ceva, e o doamna așa draguta.. Știi ce am făcut? Când m-am dus prima oară si am văzut ca e serviabila, am prins un moment si i-am cerut permisiunea sa mai vin si alta data la ea, si așa mi-am câștigat o relație.." 
-"Dar nu e normal sa ii ceri așa ceva, zic eu indignata. De ce nu-mi ceri si mie permisiunea sa intri in bucătărie, de exemplu?" 
Mama rămâne cu ochii mari, ce tupeu pe mine sa-i cer așa ceva.. Apo își da seama de comparație si rade ..
-"O sa-ți cer si tie voie dacă vrei"... 
Ne-am învățat sa stam amarati cu caciula in mana, sa cerem permisiunea sa fim calcati in picioare.:(. 

Grigore Lese

Cadouri

N-am nascut inca. Ma plimb prin casa in patru labe..
Bebe s-a razgandit.
Doctorita e plecata saptamana viitoare.
De ziua mea, am primit un test pozitiv la Strep B.. LOL

PAUZA

Nu stiu pana cand.
Dar s-au adunat.
Cheers.:))












.....

Diverse, la sfarsit de post.

Ultimele zile de post sunt cele mai grele.. Mai ales daca e si un asa zis Revelion in el, si toata lumea de acasa(Ro) petrece si mananca carnati si salata bouef.
Well, sper sa primesc o rasplata pentru asta:))
In cele din urma, am instiintat bunicii de venirea altui nepot si s-a lasat cu traume psihice de ambele parti. Doua perspective de viata paralele, doua sisteme de gandire opuse.
De partea cealalta, mamaia(mama lui N) trece prin momente de cosmar cu o operatie la 84 de ani si niste batraneti grele si singuratice.. Si totusi se pare ca nu invatam bine lectia..
Mai degraba conteaza sa fie bine, pantecul plin si placerile vietii sa umple constiintele adormite..

La multi ani! in aceasta mlastina a amaraciunii si a luptei inegale ..








...

Celtii

Duminica am fost la festivalul celtic, care aici e la mare trecere deoarece in oras sunt cateva ..mai multe, clanuri celtice care se mandresc cu originea lor si mentin foarte bine spiritul medieval celtic aprins..
Ne-am bucurat sa vedem o fanfara plina de cimpoieri tineri:), lupte medievale cu sabia, niste pirati rataciti, aruncatul cu busteanul:)), cateva printese si multe alte minunatii de care nu te mai saturai.
In comparatie cu Festivalul Grecesc, parca ne-am simtit mai intre ai nostri aici.

Quiz

Cine stie sa raspunda la urmatoarele intrebari, e poftit la scena deschisa:



-De ce iepurii nu merg la biserica?



- De ce semintele nu se transforma in copaci mari, atunci cand ajung in burta lui C?



-Pe unde scot gainile/prepelitele, oualele lor dragalase?



-De ce soarele nu doarme?(ca el pleaca la bunica de fapt, noaptea)- Are inima soarele asta?



-De ce stelele sunt albastre? (nu verzi, cum stiu unii:D)





Astept sugestii.
------------------

Olga Greceanu

M-a impresionat mereu numele ei, de atunci de cand i l-am descoperit pe placuta de la intrarea in Biserica Sapientei. Alaturi de alti pictori deosebiti si ea contribuise putin la refacerea acelei mici bijuterii, ascunsa atat de bine intre blocurile vechi, cu iz comunist, de pe Strada Sapientei colt cu Vigilentei. Cand traia parintele Voicescu acolo era refugiul meu, bisericuta care mi-a adus deopotriva bucurie si torment sufletesc.

Azi am gasit un articol despre ea si m-am bucurat s-o cunosc mai bine.

Modele spirituale romanesti- O mare si uitata doamna a culturii romanesti- Olga Greceanu

Nifon, calugarul.

" Amintirile ramasesera inlauntrul lui, indepartate. Putin pe mama si-o amintea, iar alta femeie nu cunostea, pe mama si pe Stapana Nascatoarea de Dumnezeu. Deseori, uitandu-se la icoana le incurca."

Nifon Kelliotul

Cand i-a murit tatal, Porfiris avea 12 ani. A vazut cum i-au adus de la camp corpul intepenit, invelit intr-o cuvertura. S-a adunat tot satul, au spus ca-l lovise catarul in rinichi.

Mama lui Porfiris avea 8 copii. A plans mortul zile si nopti, atat cat pot plange ochii unui om. A venit, apoi, parintele acasa sa vorbeasca cu mama despre copii. Au spus ca jumatate sa-i pastreze vaduva iar jumatate sa-si gaseasca painea in alta parte.

Parintele i-a trimis pe baietii mai mari in tinut, in slujba Episcopului. Poate, mai tarziu, vor merge si la scoala. Pe surioara lor cea mica, Lenita, o mica salbaticiune cu perisor negru, a luat-o la ea sora raposatului, in satul vecin. Pentru Porfiris au hotarat sa mearga cativa ani la Sfantul Munte, la fratele mamei, calugarul, si mai tarziu, daca vrea, sa se faca preot.

Asa a pornit Porfiris spre Muntele Athos. Mama i-a pregatit o bocceluta cu haine si i-a dat catva pesmeti pentru drum. L-a sarutat pe Porfiris si Porfiris plangea. Plangea si mama, pentru ca fiul acesta ii era cel mai drag. L-a dus apoi parintele la Arnea, nu prea departe. S-au intalnit pe drum cu un grup de pelerini si l-a dat lor in grija.

Drumul pana la Sfantul Munte trecea atunci pe uscat si era pietruit de la Ierisso pana la Lavra. Porfiris era naucit de tot ce vedea: padurile, marea si cind au ajuns la Athos a admirat manastirile cele mari si bisericile.

Dar unchiul sau, calugarul, nu se afla la nici o manastire, era dintre cei mai severi si traia ca sihastru. Cand, la un moment dat, Porfiris a ajuns la el, a vazut un lacas cu doua caturi zidit chiar pe marginea stancii. In fata prapastie, pe-o latura tot prapastie, numai in spate era o carare.

Parintele l-a asezat in fata sa, l-a privit direct in ochi si a spus ca seamana cu tata-sau. L-a privit si copilul pe Parinte care-i semana mamei; era inalt, cu fata supta si avea o barba mare. In sihastrie mai traia si un diacon, ucenicul Parintelui. I-au asternut lui Porfiris sa doarma: un pres sa se culce si doua cuverturi sa se inveleasca. A venit noaptea si copilului i s-a facut frica, de-atata pustietate in locul acela si atata intuneric. A prins sa planga incetisor pana a adormit.

Asa a intrat Porfiris in viata calugarilor. I-au dat sa poarte o rasa micuta si o scufie. A ramas netuns si, cand i-au aparut primele fire pe fata, a lasat sa-i creasca barba. A invatat sa faca toate treburile si le facea cu draga inima: aprindea focul, gatea din putinul pe care-l aveau, aducea apa, aduna apa de ploaie. In lacasul Parintelui nu dormeau noaptea. Cand se intuneca, fiecare in chilia lui spunea rugaciunea lui Iisus, numarand boabele din siragul de matanii. Parintele l-a invatat pe copil sa spuna rugaciunea. Patru ore dupa apusul soarelui citeau din carte. Sfarseau odata cu primii zori. Se odihneau apoi cateva ore. Ziua ciopleau cruciulite de lemn si ingrijeau cei doi metri de gradina, in care puneau bob si cei doi migdali, care cresteau langa ea. Gateau bob, naut si de sarbatori cate un peste pe care-l prindeau din mare. Anii treceau si Porfiris nu arata niciodata oboseala sau impotrivire.

- Vino incoace, Porfiris!
- Binecuvantati, Parinte.
- Fugi incolo Porfiris!
- Binecuvantati, Parinte.

Chipul i s-a uscat si a devenit grav ca si cum n-ar fi fost chipul unui copil. Amintirile ramasesera inlauntrul lui, indepartate. Putin pe mama si-o amintea, iar alta femeie nu cunostea, pe mama si pe Stapana Nascatoarea de Dumnezeu. Deseori, uitandu-se la icoana le incurca. Om de lume nu ajunsese niciodata in schit si nici taietor de lemne. Singurii pe care ii vedea erau calugarii din asezamantul de dincolo, cand le ducea cruciulite si lua alimente.

Asa s-a facut Porfiris de 20 de ani si Parintele a spus ca e vremea sa primeasca darul cel mare si ingeresc al calugariei. L-au facut calugar si a imbracat Marele Vesmant. I-au schimbat numele si i-au spus Nifon. Porfiris a ramas numai in amintiri, la un loc cu figura mamei si cu trupul tatalui invelit intr-o patura. Altceva nu s-a mai schimbat in viata lui, in afara de faptul ca purta insemnele Marelui Vesmant, I(Iisus) H(Hristos) IN(invinge) si la mijloc o cruce deasupra craniului lui Adam, ASAD (cu acest semn de alungat demonii).

Pe marginea stancii, zilele si noptile curgeau precum apa ploilor. Puterile Parintelui slabeau si cu greu isi mai tragea picioarele iar vocea nu mai avea putere. Atunci s-a facut ca a sosit la schit primul om din lume, un arhimandrit, protosinghel, care purta rasa calcata cu fierul si mansete albe. L-au primit cu smochine si rachiu si a ramas cu ei si la privighere. Dimineata l-a luat de-o parte pe Nifon, l-a intrebat de ani cati avea si ce carte stia.

- Sa-l iau la oras? l-a intrebat pe Parinte. O sa mearga la scoala sa iasa cleric.
- Ce spune el, a raspuns Parintele. Iar Nifon a spus nu, fara sa stie el insusi prea bine de ce, a spus doar nu.
N-au trecut zile multe si intr-o noapte Parintele a lasat privegherea neterminata. S-a intins pe asernut si cand soarele s-a inaltat chipul ii era alb precum barba. Nu mai misca. A venit preotul de la schit, l-au infasurat si l-au cusut in rasa si l-au depus la radacina unui migdal, langa gradinita. Nifon a adunat flori salbatice si i-a impodobit crucea. I-a facut si o candela pentru mormant din paharul batranului care acum prisosea.

Parintele cel nou era ursuz, avea reumatism si se mania, asa ca nu s-a impacat cu Nifon. Nifon nu mai era copil, dar niciodata nu intorsese vorba Parintelui. Dupa ce trecusera deja 10 ani a venit al doilea vizitator la sihastrie. Era fratele lui Nifon care devenise preot in oras. Nifon i-a sarutat mana si acela l-a sarutat pe frunte. Era casatorit, avea si trei copii. I-a povestit de mama care murise de 5 ani. I-a povestit si de surioara cea mica, de Vango, care murise intr-o epidemie. Lenita era maritata in sat, iar celalalt frate iesise medic si traia la oras; mai erau si cei doi frati mai mici care terminau gimnaziul. Nifon a luat o hartie si a impartit-o in doua. Intr-o parte a scris viii si in cealalta mortii. Primul l-a pus pe Parintele, apoi pe tata, pe mama si pe micuta Evanghelia. Dar si mortii erau in amintirea sa atat de indepartati incat deseori nu-i putea desparti in gand.

Dupa acestea Nifon a luat binecuvantare de la staret sa plece la Karoulia. Murise un nevoitor rus si Nifon i-a luat chilioara. Era zidita pe o stanca de pe culme, exact la mijloc, in scobitura unei pesteri.

Acolo si-a petrecut Nifon ultimii ani. Cobora stanca prins de lant, calcand pe iesiturile aproape inexistente ale pietrelor, avand dedesubt marea. Chilia avea o usita intr-o parte, in fata avea o fereastra, o deschideai si sub ea se casca haul genunii. Iarna marea mugea ca o fiara ranita. De atunci n-a mai tinut socoteala anilor. Ajunsese alb, alb de tot si din ce in ce mai adus de spate. Noptile curgeau intr-o veghe continua iar zilele treceau ostenitoare. Acum cioplea mai putine cruci, manca pesmet mai putin iar bobul nu-l mai fierbea la foc, il inmuia numai ca sa se descojeasca. Aduna apa de ploaie din burlan intr-un vas mare de pamant si apa avea miros de aghiasma. Chipul batranului era linistit si se simtea fericit asa cum nu se simtise niciodata in viata lui. Duminica se catara pe stanca ca sa urce la Katounakia la liturghie, sa se impartaseasca. In celelalte zile citea singur din Scripturi, ca totdeauna. Spunea si rugaciunea fara oprire. Vapoarele treceau departe in larg, dar nu stia sa-si inchipuie lumea si oamenii, facea doar semnul crucii asupra vapoarelor care treceau, sa ajunga cu bine.

Mai avea hartia cu viii si mortii prinsa deasupra icoanelor. Numai ca acum nu mai putea sti cati din cei dragi traiesc si cati s-au dus deja. Pentru el toti erau vii si ii pomenea la cei vii. Chiar si pe tatal pe care-l vazuse infasurat in cuvertura, chiar si pe Parintele pe care-l ingropase cu mainile lui.

Nifon s-a dus in Duminica Pastelui. Urcase in Katounakia la Liturghie. Si-a lasat lumanarea cea mare aprinsa in strana, a mers la altar si s-a impartasit. S-a intors la strana; au spus ca l-au vazut surazand. Lumanarea ardea langa el. Calugarii l-au ridicat, l-au cusut in rasa si l-au coborat la Karoulia. Cativa metri de la chilie, intr-o scobitura a stancii, au sapat si l-au lasat acolo sa se odihneasca. L-au asezat ca si cum ar privi marea. Pe stanca rasarisera flori salbatice. In chilie au gasit si crucea pregatita. El insusi o facuse. «Nifon, calugar» scria. isi scrisese singur si numele pe pomelnicele pentru vii.

Christos Yannaras

Vara 1964.

De unde?

Vanatoarea dragonilor - Dragonul Rosu

Acest text este preluat de pe alt blog, e scris de Heidi, mama a 9 copii. Desi nu e ortodoxa are o viziune crestina a lucrurilor si o traire adanca a faptelor. Recent, in februarie, al 9-lea copil al ei s-a nascut ingeras. Mai mult decat cartile pe care le-am citit, m-a impresionat descrierea ei de aici:



"Dumnezeu ne-a creat sa fim persoane emotionale -cu sentimente. Simtim iubire, ura, bucurie, disperare, fericire, tristete, furie, frica, frustrare, pace. Toate acestea sunt parte din natura noastra umana.

Dar Dumnezeu ne-a lasat sa traim dupa credinta, nu dupa sentimentele umane. Noi trebuie sa fim stapani, nu sclavi atunci cand e vorba despre emotii.

Imi aduc aminte ca am ascultat o predica, atunci cand eram in adancul unei depresii, care spunea ca deznadejdea e un pacat. Si am fost foarte furioasa-

"-Cum as putea, Doamne, sa-mi schimb felul in care simt??"

Dar adevarul lui Dumnezeu ne spune contrariul.

Putem sa schimbam sentimentele noastre si trebuie.

Putem sa tinem captive aceste sentimente si e obligatoriu s-o facem.

Daca nu facem acest lucru, ele vor creste si noi vom deveni cu adevarat sclavi, facand din ce in ce mai greu eliberarea noastra.

In viata mea, Dezamagirea a devenit Plans de mila, apoi Disperare si in cele din urma am ajuns la Depresie. Era mic(dragonul) atunci cand a aparut. As putea spune ca nici n-am stiut cand a aparut. E usor sa te uiti la acele ganduri si sentimente, luate separat, fara nicio legatura evidenta, si sa le consideri normale, cum ar fi Depresia care se instaleaza deodata si inghite cu totul viata si persoana noastra. Dar samanta a fost plantata cu mult inainte si noi am lasat-o sa creasca- ba chiar am udat-o si am ingrijit-o de-a lungul timpului. Ca un dragon, micul ou s-a transformat intr-o soparlita, care apoi si-a infasurat coada in jurul gatului nostru, si a crescut ajungand la maturitate cand ne-a preluat cu totul amenintand sa ne inghita.

Orice emotie poate castiga controlul asupra noastra daca este lasata si ingrijita sa creasca.

Dezamagirea devine Depresie.

Preocuparea pentru un lucru devine Frica si Anxietate.

Durerea devine Amaraciune.

Iritarea devine Furie si Ura.

Nervozitatea devine Paranoia.

Lumea noastra se umple incet, incet cu persoane sclave ale propriilor emotii . Putem s-o numim boala mentala si sa ne intitulam victime, uitand ca noi am cules micul ou, l-am ingrijit, i-am tinut de cald, l-am hranit pana a ajuns la un dragon stapan pe noi.
Este desigur mult mai usor sa omoram dragonul cand este mic, chiar daca e in coaja oului. Dar de multe ori, nu-l recunoastem.

Traim intr-o lume care vede aceste lucruri atat de normale incat nu observam ce se intampla. Deci, ce se intampla cand dragonul este deja adult si in control? Este prea tarziu? Suntem osanditi la o viata de sclavie si medicamente? Nu cred.

Poate sa ne ia mai mult timp si e mult mai dificil, bineinteles, dar cu Dumnezeu toate sunt posibile. El L-a trimis pe David impotriva lui Goliath cu o prastie si cu o credinta puternica. Acestea sunt chiar si acum armele cu care noi putem omori dragonul - prastia si piatra rugaciunii- si credinta in Dumnezeu care ne iubeste si care ne stie slabiciunile.

Primul dragon cu care ne luptam e dragonul rosu- dragonul maniei si al furiei. Ca mame, putem sa gasim acest dragon prezent in vietile noastre mai mult decat in alte momente. Atat de des ne dorim ca in memoria copiilor nostri sa nu aparem ca mame suparate - si totusi ne simtitm fara putere in a schimba ceva. Ne aflam in acea definitie de "mame nesanatoase"- gandind ca vom obtine rezultate diferite, desi procedam la fel.

Pentru mine, recunosc ca mica samanta care a fost depusa cu mult timp in ganduri si asteptari egoiste, acum s-a transformat in idoli.

Am crescut intr-o casa unde mania nu era obisnuita. Mama devenea iritata foarte rar, dar cand ajungea la un punct maxim, incepea sa tipe. [..] Intre noi, copiii, furia era starpita din fasa, de fiecare data cand existau momente de tensiune. Imi aduc aminte ca am ramas peste noapte la casa unei prietene si la masa, fratele ei, a inceput sa se certe cu mama lor pe un ton ridicat. Asta m-a facut sa izbucnesc in plans, desi ei m-au asigurat ca nu se certau, ba dimpotriva, era un fel de joc, de tachinare... Ce ciudata a fost pentru mine aceasta experienta:)

Apoi am avut copiii, si asta a dus la experimentarea maniei si a furiei foarte des LOL. Cearta lor, micile ciorovaieli, purtarile neadecvate, faptul ca trebuia sa le repet odata si inca odata, si inca o data :) sa faca ceva- asta m-a impins peste limita rabdarii, si m-am simtit asa cum nu am mai fost vreodata. M-a speriat. [..]

Imi amintesc ca intr-o dimineata m-am trezit pana la gat in aceasta furie, manie, indignare si atunci L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute, sa imi arate ce sa fac cu mania care ma sugruma. Imediat, am primit un telefon, era cea mai buna prietena a mea, un fel mentor al meu. Nu e uimitor Dumnezeu?:). In timpul convorbirii, si apoi ani dupa aceea, Dumnezeu m-a invatat 3 lucruri care fac diferenta. Credeti-ma, inca o dau in bara de multe ori, dar nu mai ajung la faza in care incep sa-mi fac juraminte stupide in cap, Slava Domnului!

In primul rand, prietena mea a inceput sa se roage pentru mine, apoi mi-a facut rost de un set de casete numite The Godly Home . Aceste casete, la fel ca si alte carti bune, cea mai recenta se numeste Raising Godly Tomatoes m-au ajutat sa fiu mai consecventa in educarea copiilor si in functia mea de mama:)

Am ajuns sa-mi fac obiceiul de a ignora comportamentele proaste pana cand iritarea crestea, crestea si in cele din urma explodam. Dar, faptul de a spune un lucru o singura data, cu notiunea de regula, care se aplica ca mod de disciplinare in cazul neascultarii, a ajutat imens. Chiar dupa ce am invatat aceasta lectie, m-am surprins cazand in aceeasi patima a lenii si a complacerii. Dar merita efortul care trebuie facut.

Al doilea lucru, Dumnezeu m-a invatat sa imi iubesc copiii cu dragostea Lui, nu cu dragostea mea. Am invatat asta cu ceva timp in urma in casatoria mea, dar pentru mine, cu copiii -pentru care simteam ca trebuie sa am o masura de control- era mai greu de controlat aceasta dragoste. Ca mame, avem multa dragoste care vine in mod natural pentru copiii nostri, dar sunt si aici momente cand putem gasi ca ei sunt chiar neplacuti-suna ingrozitor-si chiar *este*.

Dumnezeu m-a invatat ca nu exista dragoste adevarata in mine pentru copiii mei. Dragostea naturala e atat de plina de ganduri egoiste si motivatii incat nu-i de mirare ca incepem sa ne pierdem cate putin aceasta iubire, atunci cand lucrurile incep sa devina mai dificile. Nu-i de mirare ca ne putem uita la comportamentul copiilor nostri si sa ne gandim ca ei fac asta pentru a ne enerva sau pentru a ma face sa arat rea. Atat de mult din preocuparea mea pentru lucruri lumesti se regaseste in comportamentul lor:( Atunci cand se poarta rau, o voce in capul meu imi spune cat de nefolositoare, nechibzuita si proasta am fost:(

-------------------------------------------------------------------------------
Totul se leaga acum cu depresia si ideea de a ma complacea in suferinta, pe care le-am avut toata viata.
Dar Dumnezeu m-a invatat in acelasi timp, cat de mult ma iubeste- da, chiar pe mine care faceam totul atat de rau! Cand am experimentat cu adevarat iubirea Lui, abia atunci am fost in stare sa opresc incet, incet, aceasta auto-distrugere care ma macina. Si m-am vazut in oglinda ochilor Lui- unica si frumoasa.
Si dupa toate astea am putut recunoaste:
"Doamne, 'nu pot' iubi aceasta persoana. E imposibil. Dar Tu ma poti invata sa o iubesc."
...
Pentru ca Dumnezeu m-a invatat cat de mult ma iubeste, mi-a aratat lucrarea lui in mine.
Pentru ca El mi-a umplut inima cu iubirea pentru El.

Cand am recunoscut ca sunt incapabila sa-mi iubesc copiii asa cum trebuie si m-am dat la o parte, atunci am simtit ca dragostea lui Dumnezeu lucreaza in copiii mei, prin mine. Si nu a fost doar un singur moment. Au fost momente dupa momente, cand a trebuit sa fac aceasta alegere. Si cand fac asta, toata mania si furia acumulate se topesc, iar eu stau si admir lucrarea lui Dumnezeu.

In al treilea rand, M-a mai invatat ca de la El pornesc toate in viata mea- bune, rele, enervante, dezagreabile, orice.. Daca ma uit la neascultarea copiilor mei si ma supar pe ei pentru ce au facut, eu de fapt ma uit la o cauza secundara.
(cartea The Christian's Secret to a Happy Life scrisa de Hannah Whitall Smith http://www.ccel.org/s/smith_hw/secret/secret_c.htm explica mai mult acest concept).
Dumnezeu, de fapt, permite aceasta situatie in viata mea pentru ca eu sa cresc inauntrul meu, sa ma schimb, sa ma apropii mai tare de El.

Am invatat ca trebuie sa ii multumesc lui Dumnezeu nu numai in timpurile de restriste, atunci cand sunt incercata, dar trebuie sa multumesc si pentru aceste timpuri. Asta e mult mai usor cand am parte de greutati in viata, si mult mai greu daca persoanele pe care se presupune ca eu le educ si le pregatesc pentru viata, imi provoaca mie rautati si ma chinuie.

Tot ce trebuie sa fac, e sa spun "Multumesc Doamne" si sa dau acel ou al dragonului rosu(care mai tarziu s-ar putea transforma in manie/furie) lui Dumnezeu.
Acest lucru imi da libertatea sa lucrez calm si iubitoare cu pacatele copilului meu.

Cu cat a crescut dragonul mai mare, cu atat de multe ori trebuie sa trecem prin aceste etape de mai sus, inainte de a-l lega si a-l distruge.

Rugaciunea care te salveaza spune: "ceea ce la oameni e cu neputinta, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" si apoi "Multumesc Doamne" pentru ca ai permis toata aceasta frustrare in viata mea, astfel incat sa ma aduci pe mine si pe copii mei mai aproape de Tine.
Si mai este si credinta ca Dumnezeu poate, si ne transforma pe noi, dinauntru in afara, pe masura ce noi ne scufundam mai mult in El.
E o lupta ce nu trebuie pierduta niciodata si la care nu trebuie sa renuntam!

Asa cum Matt Kaufmann scrie intr-un articol "Cand ne conduce mania" din revista Focus:
"Mania trebuie experimentata in perioade scurte, apoi indepartata sau impartita in ganduri pozitive. Aceia care o lasa pe termen lung sa-si faca cuib in sufletele lor, sunt predispusi sa se regaseasca sub dominatia celui rau. Si daca asta se intampla, atunci cauza originara nici nu va mai conta macar..."


"

Duminica