O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,
Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,
De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.
Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,
Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.
Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,
Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea
neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în
spate,
De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.
Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,
Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.
Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi
jumătate.
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi
crăpat,
Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât
necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu
obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din
vale,
Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe
cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt
netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu
vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste
vâlcele,
Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.
Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am
purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi
colorate?
Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă
parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi
crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi
micşunele…
Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând
la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în
viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la
apă,
Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.
de la FV
