Wow, a fost o pauza lunga asta , poate cea mai lunga de pana acum. E mort blogul meu, sau nu? Poate ca da, nu stiu inca ce sa fac cu el. Mai simt uneori nevoia de a scrie.
Noutati sunt multe, nu stiu cu care sa incep. Nu-mi vine sa cred inca, ce intorsatura au luat lucrurile de cand am ajuns aici.
Cei doi ani petrecuti in Romania au fost ca o zbatere pe uscat, atat de multe lucruri m-au intors pe dos, ca nici nu are rost sa stau sa le descurc. Inca sunt la faza cand incerc sa inteleg care a fost cauza atator rateuri, ... nu am ajuns asa de adanc.. Ne-am dus pentru doi ani si am sperat ca ma pot reconecta la spiritul de dinainte, dar se pare ca lumea evolueaza si eu stau pe loc, in trecut. Am fost foarte dezamagita ca nu am gasit o biserica unde sa ma pot simti bine. Nu am gasit un preot care sa imi faca inima sa salte de bucurie, numai griuri peste tot, tristete, neimpliniri, limite puse prea sus pentru saracul om... unde e iubirea? Am ajus sa fiu sensibila la lipsa iubirii, a caldurii omenesti, a blandetii. Nu mai pot sa traiesc intr-un mediu rigid, oare asta sa fie un semn al batranetii?
Al doilea lucru pentru care am vrut sa stam in Romania a fost sa ne lipim cumva de parintii nostrii, sa ii cautam pe bunici, strabunici. Daca am reusit cumva sa ne intalnim cu unchi, matusi, veri, atat din partea mea, cat si a lui Nicu si am gasit mormantul bunicii mele plecate foarte timpuriu din lumea asta, la 33 de ani, istoria cu parintii mei a fost una foarte amara. In primul an aproape zilnic ma certam cu mama, copiii au fost revoltati de insistentele ei de a se baga in viata lor, in actiunile pe care le faceam, a fost un timp cand chiar m-am gandit sa ma intorc in America, numai din cauza ei. Nu stiu cum o persoana asa de inteligenta, sa nu aiba finete si discernamant in relatiile ei cu niste copii. Nu a reusit decat sa ii sperie si sa-i indeparteze prin tot ce facea. Pe de o parte sunt trista pentru ea, pe de alta ma bucur ca teoriile ei nu au prins la copii. Inca ma balansez pe marginea galetii si nu am idee cum sa-mi gasesc echilibrul in ce priveste mama. Am facut eforturi, am incercat sa inabus energia negativa, sa imi reamintesc cum era cand o iubeam ca pe ochii din cap, cand numai gandul ca putea sa i se intample ceva si ma inecam in plans si groaza. Eram mica, dar atat de mult am iubit-o... Ce s-a intamplat cu ea? De ce s-a schimbat? Sau poate eu m-am schimbat, si n-am mai fost fetita mica si ascultatoare, care ii sorbea cuvintele ?
Al treilea lucru au fost prietenii. Ma asteptam sa nu fie totul roz, sa existe neintelegeri. Si asa a fost. Mi-am dat seama ca oamenii isi continuea viata, pe cararile alese de ei, si foarte rar ne mai intalnim in aceste alegeri pe care le facem. Uneori judecam prea mult, si nu mai gasim acea armonie care era pe vremuri. That’s sad. Inteleg aceasta evolutie(?), dar ma si intristeaza. Nu am ramas aproape cu nimeni in contact. Zero. Nu stiu de ce, poate isi facusera oamenii o alta parere despre mine si i-am dezamagit...? Nu e vina mea, stiu. Sunt ca o carte deschisa pentru toti, nu ascund nimic. Am tristeti si ma bucur, in dulapul meu e un singur schelet, si ala aproape putrezit, nu are rost sa-l mai sterg de praf.
Si un ultim lucur care m-a dezamagit, a fost homeschoolingul. Foarte slaba miscarea, nimic care sa ne retina interesul. Mult mix intre HS si scoala acasa, noi eram mai relaxati, nu stateam cu cartile si orarul in brate. Perceptia generala a HS ne-a creat probleme, si pentru asta au mai cazut cateva prietenii.
Apoi ne-am intors in US.
