sâmbătă, 28 martie 2015

Jurnal de San Diego

Desi pe tablita unde scriu programul zilnic aveam pentru azi notata o singura iesire, la gradinita lui Nectarie, am avut o zi plina azi.
Uitasem ca trebuie sa mergem la doctor, sa ii verific clavicula lui C.

La 8 AM am pus copilul in masina si am lasat instructiuni la ceilalti ce sa faca, erau inca adormiti, dar daca ii luam dupa mine, probabil ca ar mai fi dormitat in masina, asa ca le-am dat chores si i-am lasat sa se scoale singuri.
Am ajuns sa imi doresc sa il duc dimineata la gradinita pe N, imi place drumul serpuit si linistea, amestecata cu valtoarea masinilor, atunci cand ajung pe autostrada. Ma mai trezeste, apoi ma lasa sa ma afund iar in ganduri, si asta, in timp de Nectarie ma mangaie din spate, cu manutele lui pufoase, pe par.

Am ajuns inapoi acasa si copiii terminasera de scos vasele din masina de spalat, facusera curat pe countertops, asa ca in 10 min am incarcat alta masina de vase murdare si am dat iar semnalul de plecare.

La 9:20 AM eram in masina, spre spital. L-am cules pe Nick de pe drum si am fugit repede la appointment. Trebuia sa impartim cumva statul cu copiii, pentru ca nu puteam sa ii iau cu mine la doctor, s-ar fi intrebat de ce nu sunt la scoala si dadeam in altele.  Cat timp am fost eu la consultatie, tati a plecat cu fetele in parc.

De data asta am avut parte de o doctorita asiatica, foarte simpatica si draguta, m-am inteles cu ea din prima, avea un good vibe si mi-a raspuns la toate intrebarile. Ma surprind uneori admirand uniformele lor, imi par atat de organizati si sharp, aproape ca imi doresc sa fiu in locul lor, simt ca mi-ar fi placut sa fac Medicina, desi am rezistat atat de mult cand mama m-a impins spre asta atunci cand aveam 16 ani. Am refuzat sa aleg Medicina, pentru ca isi dorea ea asta foarte mult, am facut-o ca sa ii fac impotriva.

De la doctor am fugit iar pe drumul nostru - l-am lasat pe Nick la servici, pe copii acasa, si am pornit iar spre gradinita, sa il iau pe Nectarie. Nu inainte de a face repede o coca de paine, sa le-o las celor mari sa faca pizza. Si asa nu aveam nimic de mancare pentru ei. Le-am lasat cu ce sa umple pizza - ciuperci, masline, porumb fiert, bulion. Am dat drumul si la cuptor, ei trebuiau doar sa o aseze pe tava cu ce le placea.

La 11:30 AM am plecat spre gradinita, sperand sa ma pot intoarce repede, pentru ca nici nu apucasem ca imbuc ceva, asa de ocupata fusesem. Nicusor imi adusese o cafea ce-i drept, de la el de la servici, dar de mancat nu avusesem timp. Parca ma si vedeam incepand sa tremur de foame pe highway. Am luat repede 2 kiwi si le-am curatat, sperand sa imi amagesc foamea cu ceva.
Ca un facut, pe autostrada fusese un accident si masinile se tarau ca un melc, una in spatele celeilalte, incet, pe o caldura torida. Am facut greseala sa ies de pe hwy si sa iau un drum lateral, care mai apoi s-a dovedit o capcana. Era o straduta paralela cu hwy si cu oceanul.

 Inca eram in priza de la atata activitate, aveam si AC-ul pornit in masina, ma gandeam ce minune si cu aerul asta rece, cand, asa intr-o doara, mi-am adus aminte de Mioara.
De neputina ei de a mai respira, de bucuria pe care o avea cand putea sa aiba o zi mai normala... Si iar am inceput sa plang de una singura. Am plans pentru copilasii ei, pentru Macrina si Iustina, cu fețele lor atat de candide.
Pentru Viorel, sotul ei, care o iubea asa de mult ca si-ar fi dat "tot aerul pentru ea".
Pentru neputinta ei de a se desparti de ei toti.

Asa ca am oprit AC-ul si am deschis larg geamurile. Si atunci a navalit in masina mirosul sarat de ocean, senzatia de libertate si viata fara de griji a surferilor, a femeilor cu trup subtire si palarii de soare, mirosul de grill, de la restaurantele de pe plaja.
Am ramas brusc fara respiratie gandindu-ma la ce viata aveau unii, fara grija, cu soare mult si miros de fripturi.

In Del Mar, viata pare asa o calatorie boema, in tot felul de senzatii - tactile, olfactive, vizuale. Pana si arhitectura seamana cu a unui orasel mic, elvetian, cu terase ascunse in diferite cotloane, mici boutiquri cu haine la preturi exorbitante, magazine cu obiecte de plaja, de surf, de reparatii biciclete, banci cu fatade vechi si nume nou

La ora aia sa fii pe plaja, insemna ca nu au servici. Nu aveau un boss uracios care sa se uite crucis la ei. Nu copii bolnavi. Nu datorii. Nu prieteni care sa se lupte neputinciosi cu o boala incurabila. Doar un rai pe pamant. Nici nu mai aveau nevoie sa creada in viata de apoi, aveau totul aici!
Si ce trist totusi. Mi s-a rupt inima si la gandul asta.

Masinile se tarau lenese si nimeni nu parea sa se grabeasca.
Doar eu ma simteam intre doua griji, o parte din mine era cu Nectarie, care plangea daca intarziam mai mult, o alta parte era acasa, cu cei mari.

Se facuse ora 1 PM cand am ajuns la el. Nu plangea deloc, se juca la o bucatarioara cu niste fetite. Miss Katarina mi-a spus ca vorbise mult in ziua aia, de parca nu stiam cum turuie :).

La plecare, Nectarie a vrut sa o mangaie pe Maria, o fetita mica si stearsa, i-a facut cu mana de dupa geamul fumuriu si a incercat sa-i atraga atentia strigand-o de cateva ori. :)

Am sunat si acasa, copiii mancasera deja pizza si ma asteptau linistiti.

Am ajuns repede si i-am iubit pe toti. In gand. Ca nu ma mai lasa sa-i pup asa ca atunci cand erau mici. Seara am plecat iar, sa-l luam pe tati de la job. Aproape jumatate de zi am stat in masina.

Am picat lata cand am ajuns inapoi. I-am pasat hațurile lui Nick si m-am aruncat in pat.