Am avut o lista lunga de intalniri:Mihai Motei/Ileana Voicescu/Mirela Sfaraiala/Alina Bostan si parintele Bostan/Ioana Ifrim/Fr.Filotei/Ileana Achim/Irina Floarea/Claudia si Danion & kids/Mihnea D &familia /Cristina Balan/Adriana Calin/Catalina, Vali/Lorena Mims/D-na Steliana/Radu Popescu/Alina Villanova
Am avut o lista lunga de prieteni dragi cu care am vrut sa ne intalnim. Ba mama s-a suparat putin ca tot timpul eram ocupata cu cate o vizita, ar fi vrut sa stea mai mult cu noi, saraca.
Cand am plecat in acest voiaj, Nicu a facut o lista cu motivele pentru care am platit aproape $10k pe bilete, si primele doua erau intalnirea cu bunicii (pentru copii) si dentist (pentru noi doi). Mai mult decat ne-am asteptat, calatoria asta a fost un succes, mai ales ca i-au rezolvat dantura lui N, caci sansele sa se gaseasca o solutie erau foarte mici, chiar nu ne-am asteptat sa gasim o solutie in afara de implanturi. Slava lui Dumnezeu!
A fost amuzant inca de la inceput, caci nici nu ajunsesem bine la aeroport si Nicu, nemultumit de ceva, ca nici nu-mi mai aduc aminte motivul, a decretat acrit: "Calatoria asta e ratata!!". Pe noi ne-a bufnit rasul, caci tocmai ne inhamasem cu rabdare si dorinte ascunse, iar el a dat cu toate de pamant, intr-o clipita. Dar le-am ridicat de pe jos si plini de voie buna ne-am continuat calatoria, gratie serotoninei de care benefieciem cu totii din belsug. Slava Domnului pentru toate!
Am avut tot felul de impresii si senzatii, cred ca am trecut foarte repede de la incantare la dezamagire si invers, si ce ma amuza mai tare era ca toata lumea se astepta la un verdict defavorabil, un fel de multumire ascunsa, "ti-am spus eu!". A fost bine ca ne-am pregatit dinainte, ne facusem lectiile si asteptam dezamagirile, asa ca nu ne-am socat prea tare
(paranteza sa povestesc un moment comic din tramvai, Nicu era cu toti copiii iar niste cocalari mai incolo injurau in gura mare. Copiii priveau incantati pe fereastra, nefiind constienti de insemnatatea injuraturilor, limbajul neaos nu le e cunoscut. Nicu se facuse verde, rosu, apoi maro de nervi, dar vazand copiii ca nu inteleg nimic s-a calmat :))) Passons..
Dar am regasit locurile tineretii, si mirosurile, si casa care ne astepta, am inconjurat orasul plin de biserici si am remarcat cersetorii batrani care ne-au inmuiat inimile. Aici nu sunt astfel de cersetori, (ah, si tin minte cat de tare ma iritau pe vremea cand stateam in Bucuresti), dar acum i-am privit altfel, le-am simtit unora disperarea, o femeie la metrou croseta botosei si manusi prea mici pentru manutele lui Nectarie, un batranel imbracat ca-n secolul trecut, se prelingea pe langa un zid, fara sa zica nimic, oameni sarmani care nu cereau, dar acceptau cu plansul innodat in barba, de oamenii astia mi-a fost drag si i-am iubit. Ei ne mai cojesc sufletul, sa iasa la iveala dragostea incatusata. Ii multumesc lui Dumnezeu ca nu ne uita, si de aceea ne lasa cersetorii, sa ne mai scoata din egoismul nostru.
Apoi m-am bucurat sa vad oamenii in tramvai, pe strada, in taxi chiar, inchinandu-se in fata bisericilor, si nu m-am mai simtit urmarita cu privirea, m-am simtit acasa.
M-am afundat in mirosuri, in trecerea timpului, am inspirat cu nesat amintirile, unele dureroase, majoritatea triste, dar placute intr-un fel.
Mi-a placut Bucurestiul si nu am simtit ca s-a schimbat prea mult (bine, cateva constructii oribile, un pod ici colo care incerca sa dea maretie orasului, niste mall-uri gigant, bla bla) insa spiritul orasului vechi a ramas acelasi, asa l-am simtit... Oamenii sunt altfel - clar!, dar eu inca il vad prin ochii unei studente, asta a fost cea mai formidabila perioada din anii trecuti. M-am strecurat printre tinerii tunsi, cu codita pe mijloc, printre cei imbracati cu sacouri, ca niste fazani fuduli, printre cei care injurau si se certau cu cineva, imaginar sau nu, si am urmarit un fir subtiiiire, care ma tragea spre locurile stiute.
Magia poate sa dispara, evident, ca nu dureaza mult, dar si-a facut efectul si mi-a oblojit singuratatea. Minunat a fost ca in aceasta magie, ne-au urmarit si copiii, au intrat cu noi in tunelul amintirilor, dupa atatea povesti povestite seara la taifas, cu Nicu pe canapea si ei pe covor, caci voiau sa vada cu ochii, cele inchipuite de noi.
Cu mama, intr-un magazin
Cu nasa Corneliei, Ioana (s-au bucurat amandoua foarte mult sa se revada, Ioana o iubeste cu tot sufletul pe Cornelia si a scufundat-o in dragoste si cadouri si sfaturi si blandete)
cu Ioana din nou! Le-am spus ca atunci cand vom ajunge in Ro, ne vom da cu metroul si cu tramvaiul si toate alte masini pana o sa vomite, ca sa se sature si sa prinda gustul pe care l-am simtit si noi:) Le-a placut foarte tare!
In Parcul Bazilescu, unde nu era nimeni :)
Si cu Dana :)
cu parintele Filotei, de la Bradetu
Cu AlinaVillanova si baietii ei, in Brasov
LA plimbare prin BRasov, again
Biserica Neagra si noi
Inauntru erau interzise fotografiile, bineinteles, numai ca i-am lasat pe cei doi mari in biserica si s-au tras repede in cadru :)
LA tara, in via mamei
Pe drumuri de tara
Sunt si lucruri cu care nu ne obisnuim, cum ar fi mirosul de tutun, pretutindeni, sau traficul ingalat din care nu se mai poate iesi decat facand sfortari supra omenesti, inghiontind, injurand, lasandu-te sa cazi jos, cat mai jos, pana la glezna broastei, ah!, cu astea nu vreau sa ne obisnuim, le-am evitat, am inceput sa luam tramvaiul, masina, orice.
Apoi alt lucru de care ne dezobisnuisem, a fost ritmul alert al vietii de oras mare. O vanzoleala continua, o lupta, pentru a indeplini niste chestii infime - sa prinzi tramvaiul, sa ajungi la ora la care trebuie la o programare, sa mergi nustiu unde sa cauti nustiu ce produs care numai acolo se gaseste si e f important - lucruri care ne-au secat energia, si care, in mod obisnuit nici nu conteaza, dar prinsi in mrejele orasului, trebuie sa le faci, esti impins de la spate sa le indeplinesti. E ca si cum nu te poti opri pe loc, nu poti sa zici 'stop', trebuie sa intri in joc, altfel... ceva se rupe.
La fel am simtit si in New York, si cred ca de aia am plecat de acolo, pentru ca nu era un loc unde sa putem creste copiii.Ne-am intors in San Diego, f obositi, recunoscatori pentru traficul de aici, pentru liniste si faptul ca vecinii, nici macar nu ne cunosc prea bine. In astfel de orase mari, s-a inventat meme-ul de pe tricouri, "Life's a bitch and then you die". Prea mult zbucium pentru a indeplini niste fapte marunte, prea multa risipire.
Inteleg acum foarte bine groaza bunicii lui Nicu cand a ajuns in oras prima oara, i s-a parut extraordinar de periculos ( si pe atunci trecea o masina la jumatate de ora pe strada:)), nu avea curaj sa traverseze o strada mica, asa ca s-a ascuns in apartamentul copilului si apoi a plecat repede la ea acasa, in sat, unde si-a regasit ritmul. Cred ca si noi am ajuns pe acolo, ne dorim liniste si tumultul orasului ni s-a parut obositor. De n-ar mai circula masini deloc, ar fi posibil sa ne readaptam.
Despre trafic... Infrastructura, autostrade, nu existau niciunde astel de lucruri. Pe sosele se mergea calare pe linii, benzile nu erau un numar intreg, erau 1 si jumate de banda, 2 benzi si un sfert, ceva curios pentru noi si de neinteles, un fel de colcaiala si culmea, niste reguli intelese tacit de cei care conduceau. Ne retrageam seara in casuta din Chitila storsi de putere, de energie. E ceva gresit cu noi sau cu tot ce se intampla acolo?
Pentru un oras civilizat, cum se pretinde, Bucurestiul e in deficit la comfort, se vede ca nu se gandeste nimeni din conducerea primariei la oameni. Se gandesc doar cum sa impresioneze un strain venit in concediu in oras - cu poduri marete, malluri megalomane, boutique-uri, shops, brand-uri care rup gura targului - dar nu se gandesc sa faca si ei toalete decente, sosele, bike lanes, cosuri de gunoi, banci sa se mai odihneasca omul, nimic care sa arate ca ii intereseaza o minima educatie igienica, sau bunastarea celor care traiesc acolo, in mijlocul lor.. Asta ma intristeaza foarte tare, caci amprenta romanilor o gasesc oriunde.
Ma duc la o biserica romaneasca din Anaheim, US, toaletele sunt infundate, wc-ul murdar, nu exista hartie de sters pe mana, si toata atmosfera e de neingrijire.
In toaleta de la biserica OCA, oamenii se straduiesc sa isi stearga orice urma ca au fost acolo, au grija sa lase wc exact cum l-au gasit, curat, daca nu e hartie, se duc si cauta, sau anunta pe cineva sa vina sa inlocuiasca.
Lipsa de grija a romanilor pentru aspectul asta, (care e primar, de acord) dar absolut necesar, caci nu s-a nascut inca omul care nu foloseste toaleta, e de necrezut!
Well, in mare totusi, cred ca suntem satui de singuratate, de lipsa prietenilor in acelasi spirit, de aceasta sincopa in viata noastra, care nu ne mai lasa sa ne legam de oamenii si locurile dragi in care ne-am nascut, de normalitatea care ne-o da cate o biserica aruncata ici colo, destul de des ca sa le simti ca fiind ale tale, din tine, din stramosii nostri, de toate astea ne e dor.
Si poate o sa ne plictisim si o sa cautam iar linistea si solitudinea, dar acum simt ca tuturor ne-a lipsit foarte mult Romania, chiar daca Nicu nu vrea sa recunoasca.
Codrin s-a lipit imediat de copiii prietenilor cu care ne-am intalnit, i-a placut in mod special faptul ca avea mai multa libertate, l-am trimis la magazin sa cumpere ceva, putea sa mearga pe strada, singur, sa decida el, asta e ceva fantastic aici, guys, daca nu e in scoala publica. Sunt doua civilizatii diferite, distante mari, alta structura a caselor, magazinelor, e... diferit. Iar el e la varsta cand nu mai vrea sa stea dupa noi, sa-l plimbam cu masina, vrea sa exploreze singur... il inteleg.
si cand erau mici :)
Olguta s-a bucurat de Nectaria Claudiei, s-au bucurat sa vina atatia prieteni la noi in vizita,
sunt foarte recunoscatoare tuturor ca nu ne-au uitat si inca ne iubesc, ca si-au smuls din iuresul zilnic cateva clipe sa se arunce in valtoarea traficului si sa vina sa ne cunoasca, sa dea putina iubire si copiilor mei, sa ne arate dragoste si sa ne faca sa nu ne simtim singuri si straini.
Acum asteptam sa vedem cum aranjam lucrurile aici. Nu vreau sa fiu nici optimista, nici deprimata. E o schimbare care o sa vina.
Sper sa facem fata cu bine la tot.
