Panseuri

Well, mai multe ganduri ma imping sa le scriu undeva, sa nu le uit. Vad ca acum merge blogger si brusc mi-au disparut toate eseurile:)

Ma gandeam la mama, ca in ultima vreme nu face decat sa ma critice, orice tine de familia mea nu e bine facut, si ma tot intreb "de ce?".. Mi-a spus ca nu e scoala ce fac eu acuma, ca imping copiii prea mult la muzica(?) ca ii privez de un viitor sigur, ca nu stim ce facem, eu si Nick, ca nu avem experienta, ca.. ca..
Slava Domnului ca Nick isi tine mintile acasa si mereu imi pune oglinda in fata. Pana acum am avut cu copiii mereu rezultate bune, fata de copiii americani intalniti aici (le-am dat testul CST-California Standard Test- si Olga mi-a obtinut 82% iar Codrin 85% la Math) o fi pt ca scoala din USA e mai usoara si eu ii frec mai mult.. ? Sau sunt americanii draguti si nu se cearta prea mult cu mine?.. Nu stiu. 

E adevarat insa ca NU facem tot cat se face in scoala. NU acopar materia intreaga si nici anumite subiecte. Prentru ca nu vreau sa le infund capul cu notiuni inutile. Si asta e o sabie cu doua ascutisuri, poate intr-o zi o sa ma tai in ea...

Dar merg foarte mult pe ideea ca ii invat sa fie pro-active learners, nu statui imobile in banca care asteapta sa le fie predate lectii.. Sper sa construiesc o baza minimala si pe parcurs sa ii invat cum sa "ciuguleasca" informatia care le trebuie... Si foarte mult sa mergem pe creativitate, pe maniere, pe discutii filosofice care sa le deschida pofta spre conversatii inteligente, pe carti bune citite.
Daca stau sa ma gandesc cum eram cand am terminat liceul mi se face rusine...

 S-a intamplat ca am avut un prieten care m-a dus la biserica, m-a introdus in cercuri sociale de care habar n-aveam ca exista -istoria invatata in scoala ma mintise si imi aruncase cu praf  in ochi.  Dupa ce am cunoscut Biserica, pe parintele Voicescu, detinutii politici batrani care mai existau pe atunci am simtit ca nu mai exista cale de intoarcere.

Nu era posibil sa ma mai intorc la viata de dinainte de a-i stii, era ca si cum as fi ales sa traiesc in Ferentari dupa ce mersesem in vizita intr-o vila de pe Kisseleff. Asa ca m-am apucat sa citesc tot ce puteam gasi la acel moment despre viata ascunsa a Romaniei.. 

Nu mai intalnisem pana atunci oameni care sa ma atinga atat de profund - niciunul din profesorii mei de pana atunci nu mi-a adus acel flavor pe care l.am gustat cand citeam cartile interzise.

Imi amintesc cu tristete ca am intrat intr-o cofetarie cu prietenul de atunci. Eram  de 18 ani, vesela, naiva, hoata. Ne-am indreptat spre platourile cu fursecuri si am comandat ceva de acolo, iar in momentul in care vanzatoarea s-a intors sa impacheteze tavita cu prajituri, am furat un fursec si am zambit smechereste la L. Multa amaraciune imi provoaca acea amintire, dar e o realitate: asa fusesem crescuta de scoala de atunci, iar parintii nu imi explicasera niciodata ce inseamna sa profiti de neatentia cuiva si sa ii provoci o paguba, nu ma invatasera sa fiu cu spinarea dreapta!..

Am vrut sa iau acel fursec si sa-l bag in gura,  dar L. a scos atunci portofelul si mi-a facut semn sa-l pun la loc, altfel il plateste, si nu intelegeam de ce face asta.. mi s-a parut o mare prostie.

Nu mai stiu cum am trecut de acel moment, nici nu m.am obosit sa o analizez prea tare, am ascuns-o undeva intr-un sertar si mi-am vazut mai departe de viata mea.. Sau asa credeam.

Incepand de atunci, nu mi-am dat seama, dar aveam sa deschid o alta usa, aveam sa schimb cu totul omul vechi ce traia in mine. M-am dezbarat de el ca de o haina murdara. Nu mai vreau sa imi aduc aminte cum era.

Dar pot sa spun ca acum sunt produsul invataturii pe care mi-am aplicat-o singura, dupa 18 ani. Mi-am ales singura profesorii si manualele dupa care am invatat, am sters tot ce era de dinainte si am aruncat.

Acesta e unul din motivele pentru care eu si cu mama nu mai suntem pe acelasi canal de comunicare. S-a produs o sciziune si nu mai gasesc modalitatea de a ajunge la un consens.
Ea tot spera ca eu sa-mi revin.
Eu tot sper sa mai simt dragoste, imi caut prin amintiri si nu gasesc:((.

Azi mi-am adus aminte de vechiul cont de pe youtube, unde am tot inregistrat copiii, de-a lungul timpului si am gasit 2 video-uri care imi intaresc credinta ca atunci cand e momentul si copilul e pregatit, saltul pe care il face in procesul invataturii poate fi enorm.
Aici e Codrin cantand la vioara, nesigur pe el, un cantecel la moda prin America :

Iar aici e acelasi Codrin, 6 LUNI mai tarziu, citind pe note un cantec medieval GREU:

A fost un moment propice in care pe el l-a interesat f tare vioara si pentru asta facea singur practice in camera de muzica si cate o ora pe zi.. Singurel, fara sa-i spuna nimeni. 8 ani.

Dupa 2 ani de la momentul in care scartaia vioara pe o scena mica, a cantat in fata la 10.000 de oameni.. Oameni care au intrat in fibrilatii atunci cand Codrin a scos vioara:) (minutul 3:50)

Astea sunt dovezile noastre. Mici, nu se pot masura cu un MBA bineinteles, dar noi in masura asta ne apreciem reusitele: in dorintele copilului de a studia singur ce ii place, atunci cand ii place..

a