Am luat taurul de coarne si i-am chemat pe parintii mei aici... A fost o decizie luata peste noapte, ma simteam cumva datoare sa-i aduc langa mine, sa vada si ei America pentru prima oara in viata lor..
Nu stiu daca a fost bine, distanta ma proteja intr-un fel de toate discutiile pe care eu si mama le avem de la 16 ani ai mei.. Acum, in aceeasi casa pentru prima oara dupa 11 ani, tensiunile dintre noi s-au acutizat, diferentele ne fac sa ne simtitm straine si uneori ma gandesc cu tristete ca am stat 9 luni in pantecele ei si totusi, ma simt ca o straina fata de ea:((.. E drept ca iubirea mea e indeptata cum spre alte persoane insa mi-aduc aminte de copilarie ca o iubeam cu ardoare, o idolatrizam si numai gandul ca ar fi putut pati ceva, ma facea sa nu mai respir de frica... Unde s-a dus iubirea?:(((
O luna a durat aparenta liniste si intelegere, dupa care intr-o dimineata, saptamana trecuta, exact cand ma pregateam sa merg la biserica, mi-a taiat din nou aripile...
"Ar trebui sa dai copiii la scoala. Asta nu e scoala ce faci tu!"
Am plecat de acasa cu sufletul rupt, calcat in picioare, imi venea sa ma ascund intr-o groapa sa se termine toate- bineinteles ca e un gand tampit, dar durerea era asa mare ca simteam ca nu o mai pot cuprinde.
Am ajuns la biserica la sfarsitul intalnirii saptamanale a grupului Moms in the church.. In fiecare Marti, mamele se intalnesc cu Fr Anthony si discuta pe marginea unei carti a lui Sister Magdalena. Parintele tocmai vorbea despre o anumita categorie de oameni carora orice le-ai face, spune, demonstra, nu stiu decat sa critice. Parea ca vorbeste exact de mama.. i-ar fi prins bine sa participe la catehizare, numai ca nu stie engleza..
Dupa ce s-a terminat intalnirea, i-am spus in mare amaraciunea mea, numai cea legata de faptul ca mama nu ma sustine in HS si considera ca fac o prostie si distrug copiii:(..Si el, totusi, m-a mangaiat cumva, amintindu-mi ca de fapt, noi crestem copiii pregatindu-i pentru eternitate..Asta incercam sa face prin HS, pentru ca altfel, in scoala ii pregatesc numai pentru viata de aici..
Deci "eternity is our goal":)
Interviul a fost stangaci, m-am simtit f tulburata si limba mi se incurca in gura, as fi vrut sa-l intreb atatea, insa nu stiam cum, nu-mi veneau cuvintele.. m-am lasat pagubasa.. L-am lasat sa vorbeasca, cuvintele ii curgeau lin, nu l-am intrerupt.
Dupa cateva zile, in timpul slujbei, l-am vazut pe fiul lui la strana, una din fete canta, alta avea grija de un copil mic... si mi-au venit in cap cuvintele lui din timpul interviului, era ca un ecou in inima mea: "I have 5 kids and all are in the church"..
Ce alta bucurie pot avea eu ca parinte crestin decat asta? Mi se parea ca toti sfintii de pe pereti traiesc si ma bat pe umar, greutatea cuvintelor lor, insemnatatea lor, ma cocosa.. Oare eu voi putea spune la fel peste 20 de ani?
Trebuie sa plec sa iau fetele de afara.
Sunt mari de acum, vor sa mearga singure la joaca, iar mie mi se rupa inima de fiecare data cand le vad plecand.. Doamne ajuta-ne sa crestem bine pe copiii nostri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu