Ultima oara am fost aici in 2009, pentru examenul de cetatenie (pe care nu l-am trecut, pentru ca petrecusem prea mult timp in Romania si m-am dovedit un viitor cetatean dezinteresat de destinul Americii ca sa ma calific pentru pasaportul biometric).
Plecasem din Reno, Nevada si am stat pentru o zi la casuta noastra din Seneca, impreuna cu mama soacra. A fost ultima oara cand am mai vazut-o, m-a petrecut pana la taxi si ne-am luat ramas bun, amandoua gandindu-ne la acelasi lucru...
Cu totii, hotarasem sa plecam in 2008, cu un an inainte; eram satui pana peste cap de problemele din casa, de lipsa de spatiu, de atmosfera neprietenoasa intr-ale homeschoolingului din statul New York.
Asa ca Nick s-a apucat sa caute un job prin America, oriunde, numai sa plecam de aici. Pentru ca imi doream foarte mult sa ajung la Sfantul Ioan Maximovici, a cautat ceva aproape de California, si iaca-na, tot pe Coasta de Vest si acum, dupa 7 ani.
Dar sa revin la New York.
Cand am plecat, copiii erau mici, Codrin avea 6 ani, Olguta 5 iar Lia, abia implinise 2. Si totusi, cate amintiri avem de atunci :).
Am ajuns iar in Seneca si, desi casa arata ca dupa bombardamente, cu tavanul cazut, praf cat degetul si gandaci peste tot, ne -am inghesuit toti in cele doua camarute de sus si ne-am apucat sa desfacem lucrurile. Mobila pe care Nicusor a cumparat-o pentru mine, baia pe care a taiat-o din bucatarie, fiecare lucru pe care l-a facut pentru mica noastra familie - le stiu pe toate :), mi le aduc aminte, hainutele roz, mici, de fetita, lucrurile lui Codrin, care acum ii vin lui Nectarie, poze si videos de la Tae kwon do, medaliile lui Codrin pentru fiecare centura :), desenele lor de pe pereti, masuta mica la care mancam, bucataria in care acum nu mai avem loc toti - fiecare stam in picioare si imbucam pe repezeala ceva-, caci nu avem atatea scaune si nici spatiu sa le punem, toate astea ne apropie mai tare, ne iubim si mai cu foc.
E casuta noastra, in care am petrecut atatea momente frumoase, si tensionate, iar pe care acum, o s-o vindem.
Orasul tot e haotic, cartierul e prost, suntem exact la granita dintre doua comunitati : cea a latinilor galagiosi - portoricani, spanioli, mexicani - plini de culoare si temperamentali, si cea a polonezilor blonzi, linistiti, frumosi si retrasi. Un amestec ciudat, care ma face sa ma departez si mai tare de spiritul "latin".
Singurul lucru pe care il regretam erau magazinele romanesti cu mancarea traditionala si vanzatoarele care vorbesc romaneste.
Ah! Ce mi-ati lipsit!
Ne-am aruncat din avion in masina, si apoi ne.am dus direct la Cofetaria lui Nita, despre care se zice ca a fost cofetarul lui Ceausescu -toata lumea il stie si cumpara de la el. Dupa 20 de an si tot e in business.
Am cumparat repede niste prajituri, ca sa ne alinam ranile: doua amandine, doua savarine, doua diplomat si un pound de pateuri cu branza. Le-am dat copiilor cate unul, au disparut instantaneu in guritele flamande. Parea aproape o profanare sa strivesti acele bunatati intre dinti. Ele trebuiau inhalate cu grija, transformate intr-o pulbere si trase pe nas, ca un drog din cele mai bune, ca sa dureze mult si sa iti umple simturile. Dura prea putin senzatia in gura, ne apucase deja parerea de rau ca nu cumparasem t.o.t. magazinul. Ughh..
Apoi am fost la magazinul de carnuri, noi ii spuneam Porc, pentru ca numai porcarii aveau acolo, care mai de care mai imbietoare - jumari, slaninuta (care merge cu ceapa), mici, muschi de porc rulat cu condimente, pateuri, siruri de cabanosi curgand din tavan, caltabos, piftie, you name it, ei aveau!
M-am regasit cu vanzatorul inalt, polonez, ma recunoscuse, veneam cu copiii mici agatati de mine si imi dadea mereu ceva in plus. De data asta m-am oprit la mici, am luat un pound de toti banii si am dat sa plec. Mi-a facut iar semn sa stau si a intrat in frigiderul mare, de unde a scos un sirag de cremvusti pe care mi i-a impachetat in hartie maro si mi i- a strecurat in punga.
L-am intrebat din sprancene ce e cu asta si mi-a zambit, " Take it, take it, and go. Go." Mi-a placut prea tare de toata atmosfera ca sa mai protestez, am acceptat gestul, dar il voi trimite pe Nic sa mai cumpere ceva de acolo si sa ii dea un tip generos. Nu vreau sa accept cadouri.
Azi am fost la magazinul de bourek, un fel de placinta dobrogeana, cu diferite umpluturi - branza, spanac, carne de vaca. Am luat si de acolo cateva bucati de placinte si iaurt- se vand impreuna si imi aduc aminte cum ma plimbam dupa facultate pe la Piata Romana, Universitate, iar undeva intr-un colt, se vindeau astfel de placintute dobrogene cu branza, la o tejghea, alaturi de un pahar mare si rece de iaurt. Asta cand ma plimbam cu Tota dupa cursuri. Indragostita pana peste urechi. Imi cara geanta plina de carti si vorbeam si radeam pana nu mai puteam.
Apoi am fost lla Papagalul, alt magazin romanesc, unde am ascultat noile manele romanesti, nu pot sa spun ca m-au dat peste cap, mi-au starnit curiozitatea poate. Aici am gasit cas, branza de burduf, ceai de tei, salata bouef si ulei de floarea soarelui. Delicatese!
Cred ca o sa ma intorc si mai pufoasa in San Diego.
Am uitat de caldura lipicioasa, da..., asta il pune jos pe Nicu, stam cu doua AC-uri sa ne bata direct pe noi, numai sa scapam de senzatia de caldura. Copiii mi-au cerut in continuu sa bea apa, e o vreme asa de diferita de CA.
Apoi grafitti-urile, peste tot, ca o panza tãrcatã de prost gust. Ma invatasem sa fac abstractie de ele, dar venind dintr-un loc unde nu sunt, acum imi sar si mai tare in ochi, ma impung in retina si imi fac rau.
Tot ce merita vazut in New York e Manhattan-ul. Cladirile impresionante, cu adevarat foaaarte lungi si stralucitoare, pleiada de oameni ca lucreaza in ele- si ei interesanti si frumosi, musculosi, bine imbracati, cu parfumul dara dupa ei, uneori simt ca as putea merge ore in sir pe strazi doar uitandu-ma la ei si imaginandu-mi povestea lor. Politistii sunt frumosi, cred ca au ore de body building incluse in servici, ca nu am vazut unul sa fie amarat si fara x-cepsi pe el.
Constructiile sunt majoritatea vechi, din caramida rosie(excluse buildingurile inalte, totusi) si pe unele chiar scrie anul constructiei. Cred ca NY e printre putinele orase din USA care are case din caramida. Asta aminteste putin de primii oameni care au pus piciorul pe aici si de unde veneau, pentru ca seamana cu cladirile din Londra.
Well, nu poti sa ramai insensibil la frumustile orasului :), iar de data asta am deschis ochii mai bine. Ca sa stiu de unde am plecat.
Good night, New York-erilor, time to move forward!
