marți, 4 august 2015

Gratiela

M-am intors sa il caut pe Nectarie in biserica si o femeie mi-a sarit zambitoare in față:
- Doamne ajuta!
I-am raspuns zambind, incercand sa imi aduc aminte de unde o cunosc. Poate de la biserica romaneasca, ugh, nu mai tin minte nimiiiiiic.. In fine, Nectarie iar disparuse, a trebuit sa il caut. 
Dupa ce ne-am impartasit s-a apropiat iar de noi, eram cu Nicu, aranjam niste lumanari, si ne-a intrebat tematoare, plina de speranta:
- Stati dupa slujba, da?
- Da, sigur, i-am raspuns. Atunci m-a lovit banuiala - sigur am Alzheimer, e clar! Nu stiu de unde o cunosc, cine e, Doamne? O sa ajung o baba senila si zambitoare, that's gross, I don't want this.

O vad la un moment dat ca se apleaca deasupra unui barbat, iar in jurul ei stau niste fetite.
Ahhh, mi-am adus aminte, e fata aceea din Palo Alto, a mai venit la biserica acum un an. 
Are 4 fetite si sotul ei lucreaza la Google, programator ca Nicu. Pfiuuuu, ce usurare.

Ne regasim zambitoare dupa slujba, ea e atat de vorbareata, ma intreaba multe, stie tot despre noi, nici nu-mi mai aduc aminte ca i le-am spus.
 "Ce mai face mama lui Nick? ", ughh, cred ca eram disperati daca i-am povestit si ei despre ea, mi-e rusine acum, se pare ca sunt de groaza. :((
"Cum mai merge homeschoolingul?", "Ce mai fac copiii?", "L-am recunoscut pe Nectarie, e mult mai cuminte ca anul trecut (???), si pe cel mare il mai stiu, vai! Ce au crescut!"
Imi dau seama ca am facut o impresie de neuitat asupra ei, daca stie atat de in detaliu despre noi. Nu prea stiu nimic despre ei, decat ca aveau o fata de varsta lui Codrin cu care nu se mai intelegeau. Lipseste si acum de la biserica, nu e cu ei. Celelalte fetite se invart printre oameni, stinghere. Irina, Ileana si Xenia - ce nume frumoase!
Vorbim mult si, treptat, ma cuprinde iar mila fata de ei. Nu e ceva rusinos, imi dau seama ca sunt disperati si cauta solutii, raspunsuri, incearca sa vada ce au gresit.
- "Nu stiu ce sa ma fac cu fetele mele, nu vor sa faca nimic cand le cer, nu ma asculta, se cearta, fac front comun si refuza cu incapatanare sa vorbeasca romaneste, nu vor sa mai auda de Romania, la biserica de abia le aduc, cel putin cea mare, nici nu a venit cu noi azi, a vrut sa stea singura, am lasat-o...:(" , spune ea cu tristete. 
- "Ma simt din ce in ce mai straina si mai singura, nu imi mai gasesc locul. Fetele cresc si stau mai mult pe la scoala, eu sunt singura, George e la servici", apoi ma intreaba iar despre noi.
Vine si el, pare un om dragut, simplu, rade mult, dar il simt putin ostil fata de mine. Tot imi pune intrebari, legate de homeschooling, de copii, de iminenta vizita in Romania. Pare neincrezator.
-"Copiii vor sa mearga in Romania?" Ma intreaba. 
- Da sigur, de abia asteapta!
- "Dar cum faceti cu baiatul cel mare, o sa intre la liceu, nu? Dar in Romania ii dati la scoala?" 

Le raspund, cam ce am vrea noi sa facem, nu intru in detalii, accentuez ca ne lasam cumva in seama purtarii de grija a lui Dumnezeu. Nu am avut un plan concret in cap cand i-am nascut, totul s-a conturat pe masura ce timpul a trecut si am cautat raspunsuri..

Am stat cu ei tot timpul si ne-am descusut, mi-au povestit de o biserica din San Jose, de unde, se pare, toti credinciosii pleaca inapoi in Romania, parca e un trend. Pana si doctorul acela din Revista Ortodoxa despre care s-a scris un articol, e si el de la biserica asta. Se pare ca sunt cativa preoti de la Petru Voda care vin mereu in vizita.
Mi-ar placea sa merg acolo, desi e cam departe, 8 ore de mers, cum sa il lamuresc pe Nick sa facem drumul asta? :(
La un moment dat, par ca si-au raspuns la intrebari si decid ca e timpul de plecare. Ne-am luat ramas bun si ne-am promis ca mai tinem legatura prin email, poate ne vedem la anul prin Romania. 

Inainte sa plece, el se deschide si imi spune fațiș:
- Sa stiti ca va admir pentru ce faceti si cum va cresteti copiii! Sa va ajute Dumnezeu sa faceti treaba buna! 

I-am zis ca suntem vai de capu' nostru, plini de bube si ca fiecare facem ce putem. Niciun efort pe care noi, parintii, il facem, nu ramane nerasplatit de Dumnezeu. Numai sa facem ceva.
Pareau resemnati.
Si iar m-a atins dezamagirea lor, disperarea, tristetea ca nu pot face nimic. Cum sa arati omului ca exista o usa, trebuie numai sa intinda mana sa apuce clanta, sa aiba putin curaj?
Domnul sa ii intareasca si sa ii ajute.
Ii cheama Gratiela (Haritina) si George Mihaila.
haritina.mihaila@gmail.com
650-713-1046

2 comentarii:

Ileana A. spunea...

crezi că din cauza școlii nu se mai înțelegeau cu fetele? hm. cred că e mai complicat de atât.

AdrianaB spunea...

Da, cred ca din cauza scolii, a anturajului de acolo, poate si a bunicilor. Mie mi s-a parut ca ii soare, dar nu atat se tare incat sa isi schimbw viata. Adica sa renunte la scoala aia care poate ca e cotata buna, fiind in zona de bogatani, sa renunte la un job bine platit si da merga intr-o zona unde peer pressure nu e ada mare, sa petreaca mai mukt timp cu ele, sa le scoata de la After School, sa isi schimbe viata cu totul. De aia spun ca nu ii vad facand asta. Majoritatea parintilor considera ca sunt "acoperiti", sa zic asa, daca scoala la care merg copiii e buna. Dar rolul unui parinte nu se termina cand copilul pleaca la scoala.
Bineinteles ca nu le stiu povestea, asa ca fac doar supozitii.