Familii

Saptamana trecuta am inscris fetele la un curs de arta, predat de o fata de 16-17 ani la ea acasa. Voiam si o altfel de abordare a desenului, in care Olguta sa cunoasca fete care sunt deja pe drumul asta, sa le ia de exemplu, sa vada ca nu toate sunt ciudate. Cred ca ea are nevoie de exemple, caci se simte cumva diferita si are nevoie de recunoastere din afara. Lui Codrin nu-i pasa de asa ceva, e foarte je m'en fiche, gene buna, de la taica-su.

I-am cunoscut familia fetei, mama e foarte activa pe un grup de HS, tot face field trips, da informatii despre cursuri - e bine infipta in societatea asta a SD. Partea interesanta era ca face de mult timp HS iar copiii ei sunt deja adolescenti, incepand de la 22 de ani primul copil, pana la 14, ultimul. Iar eu, fiind interesata sa vad astfel de familii - pentru ca, sa faci HS cu un copil de elementara sau chiar de middle school, e usor, greu intervine de la liceu incolo- vreau sa imi formez o opinie ca sa stiu ce sa aleg.
Sunt cai de a ocoli liceul, pentru ca aici in USA, homeschoolerii au deja statut legal si pot participa la cursurile pe care si le aleg ei de la liceu, fara a fi legati in vreun fel de birocratie. Cei nascuti aici, stiu caile astea si de multe ori m-am gasit in situatia in care efectiv nu intelegeam anumiti termeni, nu stiu ce carare sa urmeze copilul ca sa ajunga la un college bun, sunt trick&tips pe care NU le stiu.

Mama lor, mi-a povestit pe larg cam ce a facut, ne-am impartasit experienta, pentru ca a fost interesant si pentru ea sa afle cate state am schimbat si cum era HS in fiecare din ele. Chiar m-a incurajat sa scriu o carte despre toata aventura noastra, ceea ce mi-a picat bine :)

Am ramas cu o senzatie placuta dupa ce am fost in casa lor, zi de zi, timp de o saptamana.
Lucrarile fetelor erau pe toti peretii, aveau materiale peste tot, pensule, culori, molduri diferite, iar pentru fata mijlocie construisera afara, in curte, un mic studio, unde putea sa se retraga oricand, ca sa picteze..

Ceilalti copii se perindau pe acolo din cand in cand, fiecare cu cate o treba, cea mica lucra de la 4 dimineata ca voluntar, intr-o brutarie, pasiunea ei fiind gatitul, ii placea foarte mult ce facea.
Baiatul mare era intr-un college, celelalte doua fete urmau artele.

Cat m-am dus pe acolo, lucrau care puteau sa publice o carte a unei verisoare, mama lor scria textul, fetele faceau ilustratia, era foarte placut sa le urmaresti.. Nici vorba de computer, video games, internet. Asta m-a intristat, pentru ca eu inca nu pot sa le gasesc o asemenea preocupare care sa surclaseze jocurile pe computer.

Ma lamuresc pe timp ce trece ca eu sunt raspunzatoare sa le furnizez materiale, idei, viziuni pe care sa le urmeze ca sa-si gaseasca singuri calea pe care vor s-o urmeze. E o treaba mai grea decat sa le predau mura-n gura niste notiuni uscate.

Pe de alta parte, acum cateva duminici am intalnit la biserica din Encinitas o familie de romani veniti in vacanta in SD. Bucurie mare ca mai intalnesc o familie de romani cu copii. De obicei, romanii nu vin la biserica, sunt foarte putini credinciosi, mai degraba se intalnesc la restaurant in post, sau sarbatorind 8 Martie si Halloween-ul..

Familia aceasta se mai asemana cu noi si prin faptul ca aveau si ei 4 copii, fete toate. Adusesera la biserica doar pe cele doua, mai mici.
Ne-am cuplat imediat, mai ales ca barbatii aveau si aceeasi meserie, amandoi facusera matematica in tara, tipul lucra la Google in San Francisco, Nick lucreaza la Motorola in San Diego :), quite the resemblance if I may say :D
Nu incetau sa se minuneze de Cornelia, ce matura pare :)
Dupa ce ne-am despartit, am simtit asa o tristete in mine.
Ei isi dadusera copilele la o scoala considerata buna, chiar intr-un cartier de fitze, Palo Alto, si totusi, fata cea mare nu mai voia sa mearga la biserica cu ei, nu mai voia sa vorbeasca romaneste cu bunicii, nu mai voia sa stie nimic de tara unde se nascuse. Am banuit ca ii era rusine, poate fusese bullied la scoala pentru accentul ei?..
Mi-a parut rau de familia asta, mama fetelor parea atinsa de refuzul fetei, dar el nu prea se manifesta.
Ma gandeam ce groaznic sa iti urmaresti propriul copil cum se duce, cum il pierzi, si sa nu faci nimic sa il opresti. Numai gandul asta si mi-a rupt inima.
Probabil si lor le era greu, nu au mai luat legatura cu noi dupa aceea :(

Ce diferenta intre cele doua familii, ce tragedii, si ce oameni!

Nu mai trag nicio concluzie, mi-e destul cu lumea asta.